Un film de Mircea... Mircea... Mircea... Nicolaescu-Nichituş - River Queen

Nimereşti uneori la câte un film atât de prost, da' atât de prost, încât singura reacţie posibilă e una de stranie vinovăţie - adică refuzi să crezi că cineva a dat-o-n bară într-un asemenea hal, şi instinctiv cauţi să-ţi asumi tu însuţi orice răspundere: "Am mâncat prea mult aseară... N-am dormit azi-noapte... M-am trezit cu faţa la cearşaf... Nici măcar nu m-am trezit încă - visez mai departe, şi am pierdut vizionarea! Ce mă fac?"

Paradoxul se amplifică atunci când filmul e vorbit în engleză (că, de, americanii e buni, dom'le, nu ca noi!), şi când genericul e filmat cu filtre, în contrejour (adică, mă-nţelegi, noi facem artă!) Păi cum să nu fie bun un asemenea film, frate?

Ei, uite că nu e.

Nu e nici măcar american, ci neozeelandezo-britanic, şi cu un palmares de treburi încropite pe jumătate la activul realizatorilor - de pildă, făptuitorul, Vincent Ward, a mai luat o primă de dezvoltare a povestirii care mai târziu avea să devină The Last Samurai (ăsta nou, nu ăla vechi, cu Toshiro Mifune). Producătorii englezi, The Works, s-au mai ilustrat recent colaborând cu plicticosul de John Boorman, la In My Country. În distribuţie a mai fost cooptat şi Kiefer Sutherland - care, în treacăt fie zis, joacă atât de prost (ostentativ, exterior, patetic - citeşte "cu patos", nu "nevolnic", deşi nici asta nu-i departe de adevăr), încât pare cam greu de crezut să fie numai el de vină, mai ales că-n trecut a făcut ceva valuri prestigioase cu Phone Booth, un Glob de Aur şi un S.A.G. - ca să-i fie partener Samanthei Morton, cunoscută din Minority Report şi nominalizată oarecând şi la Oscar - ca şi Cliff Curtis şi Stephen Rea (de zici că s-au vorbit!).

Evident, toate astea nu fac nici cât o ceapă degerată, când povestea-i atât de răsuflată, încât nu poate clinti nici un muşchi de pe obrazul încercat de ani grei de văzut filme. Deci, prin anii 1860-70, strămoşii noştri irlandezi îi colonizau pe strămoşii lor maori, puind bazele Noii Zeelande Felix. O fată de doctor militar cotropitor se dă-n bărci (şi la propriu, şi la figurat - că erau pe-un râu) cu un pui de geto-maor, care are proasta inspiraţie de a muri când nu trebuia, lăsând-o într-o situaţie delicată - şi aşa se naşte poporul contemporan. Dar pe popor - adică pe plod - îl fură un fel de Gerula bătrân şi plin de tatuaje (Rangi - Wi Kuki Kaa, care-i bucăţică ruptă Toma Dimitriu în rolul şefului pieilor-roşii din Fraţi de sânge, 1974). Aşa că Samantha, adică Sarah, aşteaptă şapte ani să-i vină fiul înapoi, şi când vede că nici vorbă, nimereşte într-o luptă unde-l vede iar pe bătrânul dac liber - da' când să-l întrebe, pac! Vine maiorul cel rău (Anton Lesser) şi-l împuşcă. De ce? De-aia, ca să se mai lungească acţiunea. şi se lungeşte cu încă zece minute, căci Sarah e imediat răpită de un maor aşa, mai şovăielnic, à la Geo Barton în Dacii (Wiremu - Cliff Curtis), şi dusă-n sus pe râu să-l doftoricească pe tânărul şi virilul Decebal cel Tânăr (Te Kai Po - Temuera Morrison) care conducea trupele de partizani din munţi (să facem primul film despre Maiorul Dabija sau Colonelul Arsenescu, şi voi avea cu cine să-l compar şi pe ăsta). Aşa că urcăm râul cu Sarah, care-i legată la ochi - noroc că noi nu, căci frumos e în septembrie-n Noua Zeelandă, Doamne! (Apropo, legatul la ochi e practicat doar că dă bine - altfel, ei nu fac decât să urce frumos pe râu pân-ajung direct la tupilătoarea secretă a sefului, pe-o insulă ce se-naltă moţ în mijlocul albiei - nu tu o răspântie, o bifurcaţie, o confluenţă, o intersecţie nesemaforizată, acolo...) Năpristan îşi aduce Wiremu fiii în barcă, să ţină de şase - şi, ce să vezi, unul dintre ei era tocmai aurolacul cel de mult furat de la mama de-acasă! Noi îl recunoaştem, că avea pe obraz un melanom în formă de muscă. Sarah îl recunoaşte şi ea, că avea pe genunchi cicatricea de la tăietura pe care i-o cususe ea când era mic (şi, evident, ea ghiceşte şi-i pipăie piciorul la momentul oportun) - da' n-au timp să se bucure că s-au regăsit, pentru că tocmai ajungeau la insula unde bolea Toma Arnăuţoiu ăla, aşa că două săptămâni Sarah e ocupată să-l tot bage-n apă să-i treacă febra (ce să spun, pentru aşa ceva a trebuit s-o aducă tocmai din liniile duşmane, n-aveau şi ei acolo un şaman, o moaşă, un student la medicină, ceva, să-i dea atâta lucru prin cap). şi abia după ce se rezolvă problema, au timp ea şi puiul de daco-roman (Boy - Rawiri Pene) să se-mbrăţişeze şi să-şi mai povestească...

Credeţi că v-am spus tot filmul? Că v-am stricat plăcerea - "spoiler", cum ar veni? Nici vorbă - căci n-am ajuns nici la jumătate. Dar dacă până aici povestea asta parcă scrisă de Vasilica Istrate printre Veronici şi Saltimbanci avea cât de cât un fir de păr călăuzitor, de-aici intră-n ceaţă definitiv - căci procesele de conştiinţă muşcă adânc, iar Sarah ba fuge înapoi la irlandezi, ba se-ntoarce îndărăpt la maori, ba cu unii, ba cu alţii... Ba s-ar da la Te Kai Po, ba s-ar gudura pe lângă Doyle (prietenul din copilărie, jucat de amintitul Kiefer Sutherland, rănit în luptă, căruia ea îi acordă primul ajutor, mai prelungindu-i viaţa oarecât) - apropo, ori de câte ori îi fug ochii după câte un bărbat, hop o filmează uitându-se la el cum stă-n faţa ei gol şi cu fundul spre spectatori (dacă era cu faţa, ar fi fost ca-n filmele lui Lucian Pintilie). Pân-la urmă, zice ce-o fi, o fi, şi rupe legământul castităţii alături de Wiremu (era şi cazul, că răposatului îi trecuse şi parastasul de şapte ani). Ba la un moment dat, Sarah se supără aşa de rău că-şi tatuează şi ea bărbia, ca maorii - numa' aşa, la un ambîţ! (şi ştiţi cine i-o tatuează? Fi-su i-o tatuează, că el moştenise tainele meseriei de la tataia Rangi. Ce-i drept, tatuajul nu-i stă rău deloc, are un anume şic elegant, că tot arată ea ca o-ncrucişare între Jodie Foster şi Anca Sigartău) Şi după multe-multe alte-ncurcături şi-mbârligături (dramaturgice, mai ales), se orientează în sfârşit şi ei şi rămân o familie fericită daco-romano-maoro-irlandeză pe malul mării, unde vine şi Boy, acum bărbat în toată firea, cu-o căruţă pe-al cărei coviltir scrie "Tattoos Expert S.A."... nu, "S.A". nu scrie, la asta m-am gândit eu, doar, că-mi amintea de finalul Patului conjugal de Daneliuc. (Na, că tot v-am povestit filmul... Ce era să fac, dacă mi-a plăcut aşa de mult? Nu m-am putut abţine...)

În caz că vă-ntrebaţi cine-i "Regina râului", din titlu, vă devoalez şi taina asta: DA, e chiar EA, Sarah! Aşa-i zice pacientul maor, ca răsplată după ce-l face bine. (Cei drept, tot "River Queen" o cheamă şi pe o vaporetă cât şalupa aia de traverseză Herăstrăul, ruginită, rablagită şi neconotativă, cu care merg albii pe râu de vreo două ori, pe la-nceputul filmului. Ce legătură are una cu alta, nu m-am prins. O vreme, am crezut c-o fi vreun rapel la The African Queen, cu Hepburn şi Bogie, da' nu, că ăla nu era film românesc.)

Drept să vă spun, cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut imaginea - mai ales ceea ce se vede în imagine, peisajele alea neozeelandeze cu mătci de râuri şerpuind argintiu prin ceaţă-n munţi. Mi-a plăcut şi cum le-a filmat maestrul Alun Bollinger (în primul sfert de oră, că pe urmă se tot repeta). Ce-i drept, la faza asta l-a tăiat Andrew Lesnie, cu Lord of the Rings - bine, măi, Alunelu Alunelu Hai-La-Joc, din bărcuţe ţi-ai găsit tu să filmezi Noua Zeelandă? N-aţi avut şi voi de-un elicopter, acolo?

Mi-a plăcut şi muzica pe care o tot trântea Karl Jenkins peste peisaje - nişte imnuri irlandeze înălţătoare, alternativ cu bocete maori ca Dorin Liviu Zaharia în Nunta de piatră a lui Veroiu, imediat ce apărea încă un cot al râului, încă o insuliţă, înc-o râpă, înc-un dâmb. Unde nu-nţelegeam ce voia să spună peisajul, îmi explica muzica.

Deci, să recapitulăm:

Ralentiurile sacadate ori de câte ori Sarah percutează la câte ceva rimează brici cu porumbeii din Şi totul era nimic, al lui Nichituş.
Reconstituirea istorică, mai ales la nivel de decoruri (Rick Kofoed) şi costume (Barbara Darragh), se inspiră direct din Saltimbancii lui Zizi Bostan.
Epilogul cu căruţa, cum spuneam, omagiază Patul conjugal de Mircea Daneliuc.
Lălăielile maori pe fundal de grohotişuri nici nu se compară cu soundtrack-ul din Fefeleaga de Mircea Veroiu.
Scenariul (Vincent Ward şi Toa Fraser) aminteşte de Titus Popovici, în Columna de Mircea Drăgan.
Maorii împuşcaţi pe râpă de cad în râu, trimit la Pintea de Mircea Moldovan.
Sexul la pom, cu mâna aburcându-se pe muşchiul fesier, e un citat din Răscoala şi Ion, de Mircea Mureşan.
Fâsâiala generală a secvenţelor-cheie (mai ales cele cu "lovituri de teatru" şi cu lupte, decupate şi montate exact în stilul anilor '70 la-nceput) descinde direct din Mircea Nicolaescu. Sau "Sergiu" - cum l-o fi chemând...

13 februarie, 2003, h. 20:15-21:30
Bucureşti, România

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.