Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Arborele tropicelor

Sub semnul eclecticului - Arborele tropicelor


Oltiţa Cîntec

Observator Cultural, februarie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Anunţată de Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi pentru sfîrşitul lui decembrie, premiera cu Arborele tropicelor de Yukio Mishima a fost reportată pentru primele zile ale lui ianuarie. Motivele nici nu mai contează, a fost chiar mai bine aşa, cu atît mai mult cu cît la noi nu există obişnuinţa ca la cele mai importante sărbători religioase, precum Paştele ori Crăciunul, să te duci la spectacol. Cel puţin nu la unul care nu are legătură cu specificul pomenitelor evenimente. Proiectul, găzduit de sala Studio, singura disponibilă în acest moment în clădirea TNI, cea mare fiind închisă pentru restaurare, îi aparţine lui Alexander Hausvater, de-acum un obişnuit al scenei ieşene, întrucît în ultimii ani numele său a apărut de cinci ori pe afişul Naţionalului. Colaborarea cu regizori din afara schemei proprii de personal e benefică, căci aduce o infuzie de noutate, binevenită pentru trupă, dinamizează, activează fermentul ineditului, atît de necesar în activitatea oricărei instituţii. Devenind "de-al casei", Hausvater n-a mai reprezentat acum o provocare, mai ales că a decis să monteze din nou Mishima, după No. Cinci scrisori de dragoste, precedenta sa propunere. Obişnuită cu stilul său, distribuţia pare c-a rezonat mai puţin intens, iar rezultatul e un spectacol lucrat curat, dar fără sclipire.

Autorul a subintitulat Arborele tropicelor, "tragedie", dorind parcă să prevină asupra situaţiilor limită în care sînt plasate dramatic personajele. Structural, piesa mizează pe o geometrie familială în care cei patru componenţi (Ritsuko-Mama, Keisaburo-Tatăl, Isamu-Fiul şi Nobuko-Fiica) devin pionii unor contexte complexe, ce nu pot fi soluţionate decît exclusiv prin soluţii extreme. Elementul perturbator al acestei lumi închise e Mama, cea a cărei dragoste ciudată pentru membrii propriei familii acţionează resorturile urii, alimentînd tensiunea şi impunînd schimbări drastice. Dragostea sa se află sub semnul unei ambiguităţi periculoase, care combină maladiv iubire maternă, incestuoasă, conjugală, erotism, perversitate. E un univers care nu comunică cu exteriorul, în care spectatorul e imersat odată cu începerea reprezentaţiei şi a cărui presiune o simţi apăsătoare pînă la final.

Versiunea lui Hausvater e una în care atmosfera primează. Decor, muzică, costume contribuie fiecare la reconstituirea ambianţei tipic orientală. Decorul Rodicăi Arghir reuşeşte să depăşească decorativul şi să devină sugestiv. Scenografia delimitează foarte strict spaţiul de joc, printr-o construcţie scenică de tip arhitectural, cu pereţi care culisează redînd un interior tradiţional japonez. Concentrarea spaţiului de joc îi constrînge pe interpreţi să evolueze într-un perimetru destul de strîmt, iar pe spectatori, plasaţi de o parte şi de alta a acestui perimetru în ideea de a-i implica în spectacol, să aibă sentimentul de înghesuială. Coloana sonoră realizată de Silviu Iuraşcu reuneşte sonorităţi şi ritmuri care, asociate cu esenţele cîtorva beţişoare parfumate, te transpun pe meridianele din Ţara Soarelui-Răsare. Costumele Stelei Verebceanu sînt nu numai ochioase, ci contribuie şi la definirea identităţii dramatice a eroilor, ceea ce, evident, e o calitate.

Neinspirată a fost ideea regizorului de a dubla interpretativ fiecare personaj, cu excepţia Mamei; interpretarea în dublet a rolurilor nici nu creşte dramatismul, nici nu facilitează receptarea. Dimpotrivă, o îngreunează. Iar în planul unităţii valorice, produce un decalaj care nu face bine nici actorilor, nici mizanscenei. Pe actorii mai puţin în formă îi arată şi mai modeşti: în tandemul Emil Coşeru-Liviu Manoliu (cei doi "Taţi") defavorizat e cel de-al doilea; între Antonela Cornici şi Brînduşa Aciobăniţei (Nobuko-mătuşa) e o diferenţă de calibru, în favoarea primei, iar lipsa de experienţă a studentului Cosmin Panaite (Isamu 2) sare şi mai tare în ochi cînd apare alături de Cosmin Maxim (Isamu 1), interpret cu deja cîteva roluri serioase la activ. Cea mai omogenă propunere e realizată de Petronela Grigorescu şi Irina Răduţu-Codreanu, actriţele fiind asemănătoare şi fizic, dar şi tipologic şi valoric. Nici Doina Deleanu, omniprezentă în distribuţiile ieşene ale lui Hausvater, n-a avut acum strălucirea cu care şi-a obişnuit fanii. Creaţia ei pentru rolul Ritsuko-Mama e corectă, dar previzibilă. Dublarea interpretativă a fiecărui personaj are şi alte efecte: accentuează inegalităţile spectacolului, care în loc să surprindă prin rotunjime, se derulează cu poticneli. Aşa încît ideea dedublării rămîne un mijloc în sine, fără să capete valenţe artistice. Mai simplu spus, complică inutil o montare în care lucrurile nu se leagă, plasîndu-se sub semnul eclecticului.

Simt nevoia unei paranteze care n-are neapărat legătură directă cu montarea lui Hausvater, dar relevă unul dintre elementele ce definesc starea Naţionalului ieşean. E vorba despre o teamă, de neînţeles, de spaţiile neconvenţionale, pe care, chiar şi acum, cînd scena mare e închisă, şi va rămîne aşa pentru încă cel puţin doi ani, iar Studioul îi va urma în scurt timp, realizatorii le evită. Altfel nu se explică de ce, deşi fusese anunţată ca o bombă de presă, s-a renunţat la ideea unui cort. De ce toate noile montări se concep exclusiv pentru incinte de tip teatral ("Luceafărul", Ateneu, Casa "Pogor")? De ce se construieşte un fel de baracă, cu vreo 400 de locuri, zice-se, care ar urma să fie amplasată în vecinătatea clădirii? De ce, spre exemplu, Zbor deasupra unui cuib de cuci n-a fost conceput special pentru saloanele de la Socola, spitalul de psihiatrie, dar conferinţa de presa s-a ţinut acolo, actorii jucînd, exclusiv în faţa jurnaliştilor, primul act? Cred că răspunsul la aceste multe întrebări ar trebui căutat într-o "boală" mai veche a artiştilor ieşeni, care se cheamă academism. Coborîrea din academism printre nevoile şi aşteptările reale ale publicului ieşean ar fi o operaţiune care i-ar asigura "celei mai vechi scene a ţării" ieşirea dintr-o astenie estetică îndelungată.


Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" Iaşi
Arborele tropicelor de Yukio Mishima (trad. Monica Mihăiescu);
regia: Alexander Hausvater;
decor: Rodica Arghir;
costume: Stela Verebceanu;
muzica: Silviu Iuraşcu;
distribuţia: Doina Deleanu (Ritsuko), Petronela Grigorescu (Ikuko 1), Irina Răduţu Codreanu (Ikuko 2), Antonela Cornici (Nobuko 1), Brînduşa Aciobăniţei (Nobuko 2), Emil Coşeru (Keisaburo 1), Liviu Manoliu (Keisaburo 2), Cosmin Maxim (Isamu 1), Cosmin Panaite (Isamu 2).



 Toate articolele despre Arborele tropicelor


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Oltiţa Cîntec


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer