Părea că nimic nu arp fi putut umbri bucuria pe care am avut-o cu toţii în urma succeselor cinemaului românesc din 2006. De asta a avut grijă CNC-ul, o dată cu publicarea rezultatelor concursului de proiecte cinematografice. Ca într-un spectacol absurd, lucrurile se repetă.
Am avut plăcuta surpriză ca, în topurile de final de an 2006, să descopăr extraordinara reacţie a specialiştilor de film americani de primă mână faţă de Moartea domnului Lăzărescu. În clasamentul lui J. Hoberman de la The Village Voice filmul lui Cristi Puiu figura pe locul întâi, surclasând A Scanner Darkly al lui Richard Linklater, The Science of Sleep al lui Michel Gondry, L'Enfant semnat de fraţii Dardenne sau ultimul Lynch, Inland Empire. Nathan Lee, de la acelaşi The Village Voice îl plasa pe Lăzărescu pe locul patru, cu trei poziţii înaintea unui film în palmaresul căruia anul acesta va intra cel puţin un Oscar - The Departed (regia Martin Scorsese). Merg mai departe. Tom Charity de la CNN menţionează Moartea domnului Lăzărescu în topul personal al celor mai bune filme ale anului, alături de comentariul "ER by way of Samuel Beckett", lângă acelaşi multipremiat L'Enfant sau Letters from Iwo Jima şi Flags of Our Fathers, ambele regizate de Clint Eastwood. La fel şi Stephen Holden de la The New York Times, la fel şi cu poll-ul indieWIRE, unde din votul a 107 critici americani, filmul nostru a ieşit fără drept de apel pe locul întâi (la 163 de puncte diferenţă de L'Enfant şi 219 de The Departed), la fel şi cu The Hollywood Reporter unde, în urma voturilor a 58 de critici, filmul s-a clasat pe locul al doilea, fiind devansat doar de El Laberinto del Fauno (regia Guillermo del Toro) şi surclasând Letters from Iwo Jima. La fel şi cu BBC Four care de curând a anunţat că filmul lui Cristi Puiu concurează pe 25 ianuarie la titlul de cel mai bun film străin, alături de Volver (regia Pedro Almodóvar), Caché (regia Michael Haneke), Lady Vengeance (regia Chan-wook Park), De battre mon coeur s'est arrêté (regia Jacques Audiard) şi L'Enfant (regia Jean-Pierre şi Luc Dardenne)
Am mai avut plăcuta surpriză de a citi în Positif-ul de ianuarie paisprezece pagini dedicate cinemaului românesc, al căror punct de plecare erau cei doi piloni ai noului val - Moartea domnului Lăzărescu şi A fost sau n-a fost?. De neignorat pofta şi atenţia cu care criticii francezi treceau (de la cronică la interviu) prin A fost sau n-a fost? şi Tertium non datur, justeţea cu care trasau o punte între generaţii, extrăgându-l pe "marele Pintilie" din singurătate şi alăturându-l tinerilor cineaşti "al căror pesimism activ, ironie salubră, umor negru şi critică socială" formează marea familie a cinemaului românesc actual.
Şi toate optimiste până la ai noştri. Unde recunoaşterea cinemaului ca artă şi obiect intelectual este departe de a se împlini, unde ideea de a nu deservi niciun fel de intenţie prin viaţa artistică rămâne încă necunoscută celor care "fac legea" la propriu şi la figurat. A trecut gloria lui 2006, au trecut şi rezultatele CNC, şi scandalurile. Şi cu ce-am rămas? Cu o integrare europeană faţă de care ne plezneşte cămeşa de mândrie. Şi cu incapacitatea de a vedea efectele unui cinema adevărat asupra construirii unui imaginar colectiv. Cu premii peste premii, locuri fruntaşe în cele mai prestigioase festivaluri şi topuri. Şi cu reprezentări viitoare muzeale asupra lumii - pentru că, spune-se, cinemaul conturează reprezentările pe care le avem despre lume. Într-o Românie a anului 2007, căreia i s-a dat credit şi căreia i s-au validat internaţional valorile (noul val de regizori a făcut ca la ora actuală cinemaul românesc să fie cea mai bine reprezentată artă peste tot în lume) noi am ales, conform "tabelului" CNC, să visăm, cu toţii, suprarealiste reincarnări ale Comisarului Moldovan sau ale Liceenilor, care probabil dau semne de alertă din cauza inevitabilelor pete de bătrâneţe. Deh! Fugit irreparabile tempus...
Şi dacă tot vorbim despre supravieţuirea T-Recşilor şi nimicirea propriilor "children of the revolution" (parcă era şi un cântec...), să ne mai uităm încă o dată pe "lista neagră" şi să ne revitalizăm prin râs, cum ne stă bine nouă, românilor, recapitulând câteva dintre titlurile proiectelor care ne vor pune cât de curând faţă în faţă cu realitatea sublimată: de la fruntea listei, Supravieţuitorul - regia Sergiu Nicolaescu (1,800,000 RON), la Liceenii mileniului trei - regia Adrian Popovici (800,000 RON) la Oţelul ruginit - regia Ioan Ionescu (650,000 RON) şi Casanova, identitate blestemată - regia Cătălin Saizescu (600,000 RON). Să te tot revitalizezi. Şi asta pentru că neprofesionişti numiţi "Juriu" de către Ministerul Culturii (George Bălăiţă - scriitor, Constantin Chelba - director de imagine, Marin Vladimir - distribuitor, Dinu Tanase - regizor şi producător, Radu Nicolae - actor) au decis pe banii noştri şi au aruncat zarurile în interesul oricui, mai puţin al culturii. Radu Jude, câştigător anul trecut cu proiectul Principii de viaţă ( pe un scenariu semnat de el şi de Răzvan Rădulescu) al granturilor de la The Balkan Fund - Salonic şi The Hubert Bals Fund - Rotterdam, a fost respins, cu acelaşi proiect, la CNC (nota 6.07) şi nu va mai putea debuta în lungmetraj anul acesta. Dumitru Budrală, cel mai valoros documentarist al nostru, care a pus bazele celebrului Festivalul de Film Documentar şi Antropologie Vizuală ASTRA Film Fest de la Sibiu va rămâne şi el pe tuşă anul acesta - proiectul său, Ultimul drum a obţinut nota 6.42 în urma concursului CNC. Cât despre notele 5.75, respectiv 5.50 obţinute de Cristi Puiu cu scenariile După blocuri şi Tanti Geta la proiectele de dezvoltare nu mai este nimic de spus. Atâta "doar" că o generaţie care îşi făcuse curaj, singura care ne punea în rând cu lumea, este pusă la colţ şi redusă la tăcere. Pentru ca din banii noştri să se cumpere lumânări şi prosoape pentru îngroparea cuvântului şi a privirii care ar putea să transforme invizibilul în vizibil, să ne facă să medităm, să anticipăm, să ne emoţionăm. Moarte lui Lăzărescu, trăiască Supravieţuitorul!