Petrol şi Borges la Solothurn / Tramvai şi ger la Clermont-Ferrand

În aceeaşi zi în care preşedintele Bush rostea - în "Raportul despre starea naţiunii" - fraza istorică privind reducerea cu 20%, în următorii 10 ani, a consumului de petrol, vedeam - la Solothurn - un documentar "incendiar" despre secătuirea rezervelor de petrol la nivel mondial. E genul acela de documentar pe care elveţienii îl fac cu ochii închişi - şi pe care televiziunile noastre (începînd cu aceea publică) ar trebui să-l cumpere cu ochii închişi. Dar mă-ndoiesc că o vor face; deşi la Solothurn era prezentă (se pare) o delegaţie de două doamne de la TVR, acestea au fost văzute mai mult în magazine decît la vizionări.

A Crude Awakening - The Oil Crash are de ce să dea fiori reci pe şira spinării: "e foarte probabil ca nepoţii noştri să nu mai ştie ce e acela zbor cu avionul sau mers cu maşina", spune - doct şi fără glumă - un profesor de la Stanford; cei care-şi vor putea permite asemenea "luxuri" vor fi doar cei foarte bogaţi! Chiar dacă încă se extrage petrol din Marea Nordului şi din Emirate, datele comparative indică faptul că s-a trecut de "peak" - acel punct maxim, descoperit de americanul King Hubbert prin anii '50, după care începe declinul, cînd rezervele "peak out"... Documentarul lui Basil Gelpke şi Ray McCormack acoperă - la propriu - o arie geografică extrem de largă, stînd de vorbă cu oficiali, specialişti sau oameni de ştiinţă americani, irakieni, ruşi etc. Concluzia e fără compromisuri: e deja prea tîrziu! Omenirea trebuie să înţeleagă că este imperios necesar să se gîndească la surse alternative de energie. Or, problemele sînt infinite: China, India şi alte state sînt în plin avînt economic, deci folosesc din plin petrolul, iar Statele Unite şi-au bazat întreaga infrastructură şi mod de viaţă pe existenţa maşinilor. Spune-i americanului - care face naveta zeci sau sute de kilometri între casă şi serviciu - că trebuie să renunţe la maşină, sau să treacă pe vehicule alimentate cu hidrogen, şi va crede că este un banc à la Jay Leno...

Aşadar - pe lîngă impactul ecologic (foarte "la modă") legat de încălzirea planetei, documentarul elveţian ne pune în faţă o constatare de care ar fi bine să ţinem seama: rezervele de combustibil nu sînt nelimitate! Or, omenirea s-a obişnuit cu un "golden age" care este - de fapt - în urma noastră: anii '50-'60. De atunci, n-am făcut decît să regresăm... King Hubbert (ridiculizat la vremea respectivă) anticipa că punctul de "peak out" se va situa în jurul anilor '70; se pare că trăim în "prelungiri"!

Un alt documentar interesant este Monsieur Borges et moi, care mi-a făcut cunoştinţă cu un personaj fascinant şi excentric: Jean-Pierre Bernes. Mai tînăr cu 41 de ani decît Borges, a fost apropiatul scriitorului în ultimii 15 ani ai vieţii sale, trăieşte înconjurat de o memorabilia borgesiană impresionantă, are zeci de casete de discuţii cu marele argentinian - care, însă, nu vor putea fi transcrise şi publicate decît după moartea sa şi a Mariei Kodama (care s-a căsătorit cu Borges cu două săptămîni înainte de moartea acestuia, la Geneva, în 1984).

În ce mă priveşte, ca vechi "borgesofil" împătimit, documentarul regizat de Jasmin Gordon mi-a oferit, în fine, prilejul de a-l vedea pe Borges - în cîteva imagini în mişcare - şi de a-l auzi! Un alt lucru pe care-l ignoram şi pe care l-am auzit din gura lui Bernes este că - se pare - cecitatea în familia lui Borges ar fi fost ereditară: folclorul para-borgesian acreditase o cu totul altă poveste... De o tristă savoare anecdotică este şi mărturisirea că, la înmormîntarea celui care a scris El Aleph (documentarul se deschide şi se închide cu imagini de arhivă ale acesteia), oameni care nu l-au cunoscut niciodată s-au înghesuit să fie văzuţi "în faţă": moartea celui mai enigmatic autor al ultimei jumătăţi a secolului trecut devenise prilej de pontaj monden...

Cel care avea oroare de oglinzi şi care spunea (cu o cochetărie foarte borgesiană) că doreşte să fie uitat revine, iată - la 22 de ani după moarte -, prin intermediul acestui neverosimil filtru fidel, pios şi plin de recunoştinţă, care este aproape-"dublul" său J-P B. Pasiunea acestuia pentru Jorge Luis Borges este evidentă, definitivă şi înduioşătoare: este, cu siguranţă, cel care ar fi trebuit (şi meritat) să se ocupe de moştenirea scriitorului... Şi este - probabil - cea mai mare victorie a lui Borges asupra vieţii să constaţi că acest Jean-Pierre Bernes pare un personaj de-al său!

Ce-am mai văzut notabil la Solothurner Filmtage: filmul care a primit premiul pentru "Cel mai bun lungmetraj elveţian", Vitus de Fredi M. Murer (irezistibil feelgood movie despre un precoce "geniu muzical" - românul Teo Gheorghiu -, făcut după reţeta à l'ancienne a filmelor cu copii supradotaţi; e de sperat ca micul Teo să aibă o carieră mai durabilă decît Roberto Benzi); cel care a luat premiul omonim pentru scurt-metraj (Feierabend, stupizel; dar elveţienii rîd din orice...); un scurt-metraj de animaţie absolut prodigios (Jeu, de Georges Schwizgebel, pe care aveam să-l reîntîlnesc în competiţia de la Clermont-Ferrand); încă un scurt care a făcut naveta de la Solothurn la Clermont (Nouvel ordre, frumos, tenebros şi tarkovskian, cu un final care-ţi ridică părul în cap mai ceva ca A Crude Awakening!); un altul, fără cuvinte şi purtînd poeticul titlu de Amancay (ca şi Nouvel ordre, despre moarte şi durerea amintirii); un alt documentar, despre artistul vizual Markus Raetz (autor de fascinante "obiecte optice", care interoghează felul în care percepem lucrurile din jurul nostru), un altul despre "la dolce vita" canneză a anilor '50-'60 văzută de celebrul fotograf Edward Quinn (Riviera Cocktail; Marius Chivu ar fi leşinat de plăcere în faţa pozelor cu popoul Sophiei Loren!) şi un altul, în fine, despre Sartre - dar nu documentar, ci (tele)film de "ficţiune": Sartre, l'âge des passions, regizat de veteranul Claude Goretta (Dantelăreasa, 1977, fusese foarte în vogă şi în România la vremea respectivă), cu Denis Podalydès în rolul scriitorului-filozof şi Anne Alvaro în cel al "Castorului" (Simone de Beauvoir). Sartre rosteşte - în film (cred că în al doilea episod) - fraza despre Camus citată de Cosaşu la "Ţinerea de minte", dar fraza "asasină" cu care rămîne este aceea aruncată unei ziariste cubaneze la sosirea pe aeroportul din Havana, cînd se precipitase - cu "Castorul" de mînă, fireşte - să onoreze invitaţia lui Castro de a vedea la faţa locului "binefacerile" socialismului victorios... "Ce înseamnă pentru dvs. existenţialismul?" îl întreabă ziarista; "Un mod de a-mi cîştiga existenţa", îi răspunde - dezinvolt - Sartre. De unde se vede, încă o dată, că nu cinismul i-a lipsit "celui mai celebru filozof francez al secolului douăzeci", şi nici iuţimea replicii sau simţul formulei (pe scurt, inteligenţa), ci înţelepciunea. Aceasta era de găsit du côté de chez Aron - nespectaculosul, "plicticosul", rezonabilul Raymond Aron...


Ce mică-i lumea! La Clermont-Ferrand aveam să cunosc un tînăr iranian, pe nume Masoud, în casa căruia de la Teheran a stat colegul Laurenţiu Brătan - pe care-l lăsasem la Solothurn... Acelaşi Masoud mi-a povestit (am stat în acelaşi hotel) că văzuse A fost sau n-a fost? (filmul lui Corneliu Porumboiu) la Sao Paolo; n-a înţeles mare lucru - era subtitrat în portugheză -, dar toată lumea din jur rîdea pe rupte!

Singurul lucru nou, la Clermont, sînt tramvaiele. Numai că, în primele cinci zile, mi-a fost imposibil să prind vreunul! Nu că aş fi avut mare nevoie (practic, ar fi însemnat să-l iau doar o staţie pînă la hotel), dar eram curios. În schimb, gerul era la "locul" lui, Clermont-Ferrand fiind un fel de Miercurea Ciuc - polul frigului în Franţa. Tot astfel, cozile la filme: cum am mai scris-o de nenumărate ori, clermontezii sînt cei mai mari consumatori de scurt-metraje din cîţi cunosc pe lume. Şi, Clermontul fiind cel mai mare festival de gen, se poate spune că sînt şi cei mai mari consumatori de scurt-metraje din lume.

Uneori, văzîndu-i cît de disciplinaţi aşteaptă să intre la programe, ajungi să te întrebi chiar ce se întîmplă cu ei... De unde atîta curiozitate? De unde atîta disponibilitate? Şi, mai ales, răbdare: programele franţuzeşti (12 la număr, ori 65 de filme) au fost aproape unanim considerate drept proaste. Fiind păţit, le-am evitat; este, oricum, imposibil - la Clermont - să vezi tot! Festivalul creşte îngrijorător de la an la an, aglomerînd programele paralele şi, în ciuda faptului că un organism precum Coordonarea festivalurilor - sau ceva de genul ăsta - nu mai primeşte subvenţii de la Comisia Europeană, se pare că membrii Asociaţiei "Sauve qui peut le court-métrage" sînt hotărîţi să transforme denumirea (metaforică) în etichetă (sau cod de bare).

Revenind la programe, nici cele 14 internaţionale (ori 75 de filme) nu m-au ambalat cine ştie ce. În condiţiile în care selecţionerii n-au catadicsit să aleagă nici unul din cele - zice-se - 40 de scurte româneşti trimise, eram chiar foarte curios să le văd pe acelea rămase în competiţie (da, recunosc: îi aşteptam la cotitură!)... Dacă am plecat, de la Clermont, cu 10! Majoritatea zdrobitoare s-a complăcut într-un cult exasperant al banalităţii, al anodinului: scurte care "prind" stări, filme în care "intri" greu - şi care nu fac nici un efort să-ţi faciliteze accesul. Am reţinut: un portughez (Rapace) à la Godard-prima perioadă, jubilator de relaxat şi de liber; un norvegian (Kokos) care povesteşte începutul unei iubiri cu o fantezie şi un umor absolut contagioase; un foarte bun (şi provocator) scurt slovac, Tricko, care reuşeşte - în numai 10 minute alb-negru şi doar două personaje - să spună o poveste revelatoare despre lumea în care trăim: despre conflictul credinţelor, despre libertate şi responsabilitate. Totul - pornind de la un tricou (pe care scrie "Dumnezeu e mort. Nietzsche") şi un drapel (american) agăţat pe peretele unui magazin...

Cea mai bună secţiune de la Clermont s-a dovedit - şi anul acesta - aceea experimentală, numită "Labo". Înfiinţată în urmă cu numai 4 ani, este (deocamdată) cea mai vie şi mai stimulativă. Scurte chiar scurte (media: 7-8 minute), cele mai lungi fiind acelea franţuzeşti... Multe excelente, altele "doar" bune, plus cîteva bijuterii: D.I.Y. al singaporezului Royston Tan ("concert" impromptu de zgomote făcute de oameni diferiţi în locuri diferite), norvegianul Sniffer (Palme d'Or 2006, o parabolă cvasi-absurdă despre oameni obligaţi să poarte bocanci de fier pentru a nu-şi lua zborul), sud-coreeanul Couldy Rainy (oarecum aceeaşi idee ca-n Sniffer, dar mai delicat-poetic), britanicul Adjustement (semi-animaţie "work in progress", un scurt foarte inteligent despre povestea unei despărţiri şi procesul "documentării" ei), malaiezianul Adults Only (emoţionant şi ingenios "P.S." la moartea unui copil de 7 ani, a cărui idee simplă a fost de a-i pune pe cei care i-au supravieţuit - familie, prieteni, angajaţii cu funeraliile - să declare ce-ar fi vrut să fie devenind adulţi...), britanicul Mother (vocea off a unei organizatoare de funeralii - din nou! -, povestindu-şi meseria; "noutatea" este că e vorba de un film de animaţie), canadianul One D (irezistibilă fabulă despre o lume într-o singură dimensiune, ale cărei personaje - animate - merg la cinema pentru a vedea un film în... 2 dimensiuni!), neliniştitoarele Horse Territory, Dawn, Comme un lundi, Die Kneipe, Tyger, Skolzkaya Gora, "divertisantele" Sushi Japan, Raymond, Birds, Phobias, Interstellar Stella, Tough Guy!, Doron - graniţele între aceste două categorii fiind destul de flue... Plus deja-brevetatele experimente cinefile à la Matthias Müller (prezent, el însuşi, cu Kristall: repertoriu de scene din filme implicînd oglinzi) sau Virgil Widrich - în savuroasele (pentru cunoscători!) A Man's Got To Do What A Man's Got To Do (actorii macho din cele mai celebre film - plus Woody Allen! - purtînd un dialog trans-celuloid plin de echivocuri) şi Film Noir. Plus două surprize foarte plăcute: un scurt făcut de un român (în fine!), dar trăitor la New York, Bogdan George Apetri - A Very Small Trilogy of Loneliness -, filmat în România, incredibil de simplu şi de eficace: aceeaşi poveste văzută din trei perspective diferite - femeia, bărbatul şi copilul - pe un maidan moldovean unde maşinile respective opresc pentru a rezolva "tranzacţia"... Şi un scurt de animaţie făcut în Africa de Sud - Tale of How - care este, în ce mă priveşte, cel mai frumos lucru văzut la Clermont anul acesta! Şi, ca toate lucrurile frumoase, nu poate fi povestit... Încercăm să-l aducem la "Anonimul".