Săptămîna cinematografică ne aduce proaspătul succes al lui Clint Eastwood, Letters from Iwo Jima, la numai o săptămînă după premiera lui internaţională de la Berlinală. Pachetul e completat cu un film de acţiune care îl are ca protagonist pe Nicolas Cage - Demon pe două roţi / Ghost Rider, cu o dramă psihologică lansată la Sundance - Un ascultător în noapte / The Night Listener (în care joacă Robin Williams), şi cu două filme franţuzeşti, medii spre mediocre - Lumea lui Charlie / Selon Charlie de Nicole Garcia (o satiră socială plicticoasă, dar cu pretenţii, prezentată la Cannes) şi Petrecăreţii / People (de Fabien Onteniente, în care farmecul lui Rupert Everett se ofileşte printre sînii şi fundurile de la Ibiza). Dar să trecem la lucruri serioase.
Clint Eastwood a scos în acest an, se ştie, două filme, amîndouă ocupîndu-se de ofensiva din Pacific din timpul celui de-al doilea război mondial. Flags of Our Fathers a ieşit primul şi n-a avut cine ştie ce succes, poate datorită conformismului patriotard din povestea realizării celebrei fotografii a drapelului american înfipt pe Iwo Jima. Pe cînd lucra la film, Eastwood a auzit de nişte scrisori aparţinînd unui general japonez (Tadamichi Kuribayashi) care a luptat la Iwo Jima. Aşa s-a născut Letters from Iwo Jima, care a fost întîmpinat cu mult mai mult interes pentru că, a explicat Eastwood la Festivalul de la Berlin, americanii au fost curioşi să vadă un film făcut din punctul de vedere al japonezilor. Dar după cum bine spuneau unii jurnalişti, filmul reprezintă punctul de vedere al lui Eastwood asupra punctului de vedere al japonezilor.
Clint Eastwood e, păstrînd proporţiile, un fel de Sergiu Nicolaescu. Este o personalitate influentă şi prolifică, are o vîrstă înaintată, multă experienţă, mult conformism, nu foarte multă inteligenţă, dar un bun simţ cinematografic. E un cineast de cursă lungă, osos şi rezistent care, iată, la 76 de ani face două filme pe an.
Cei care au auzit atîtea lucruri bune despre film vor fi probabil dezamăgiţi. Letters from Iwo Jima e un fel de All Quiet on the Western Front, realizat de Lewis Milestone după romanul lui E.M. Remarque, film despre primul război mondial realizat chiar în anul în care se năştea Eastwood, 1930. Dar în cazul de faţă nu vorbim de o capodoperă. Filmul are două coperte foarte conformiste, care seamănă prin acroşarea de prezent cu începutul şi sfîrşitul lui Saving Private Ryan (poate nu degeaba Steven Spielberg e coproducător). Dramaturgic, filmul e bine gîndit, pentru că povestea înfrîngerii japonezilor începe- din momentul în care se bănuieşte că e vorba de înfrîngere-, să se risipească, să se rupă în fîşii, să se defragmenteze. Personajele se împrăştie în coridoarele claustrofobice săpate în munte, sunt pierdute din vedere, apoi reluate. Atacul propriu-zis începe la jumătatea filmului. Imaginea e într-adevăr superbă, desaturată şi prăfuită, poate da uşor senzaţia de documentar istoric, de realitate surprinsă atunci şi acolo, cu atît mai mult cu cît sunetul e şi el extrem de fidel şi de percutant (iar filmul e vorbit în japoneză.). Ken Watanabe (care îl interpretează pe generalul Kuribayashi) este un mare actor, din familia acelora care construiesc un personaj din mişcări milimetrice.
Totuşi, prea multe nu se întîmplă în film şi ce se întîmplă nu te loveşte în faţă, iar dincolo de lucrurile bune spuse mai sus tot îşi face loc o zeamă filosofico-sentimentaloidă cam ieftină de genul "şi ei erau ca noi, războiul e acelaşi pentru toţi". E adevărat, dar prea şcolăresc spus. Cam asta pare să fie miza acestui film care îi bagă pe americani în papucii japonezi tocmai cînd se cîntă mai mult aria toleranţei şi a lipsei de prejudecăţi (Paul Haggis, autorul lui Crash, e coscenarist şi producător executiv.).