Raiuri magnetice - Paradise Now

Paradisul acum, în traducere cvasi-exactă a titlului acestui film palestinian (filozofat oficial la noi sub forma de Mai aproape de rai), a reprezentat pentru mulţi critici (şi, probabil, pentru publicul destul de restrâns pe care l-a adunat) o surpriză plăcută a anului 2005 - anunţând potenţialul cinematografic al Orientului Mijlociu. În lumina terorismelor atât de temute în ultimii ani, aparent Paradise Now vine să spună o poveste multi- sau bi-perspectivă despre război, despre toleranţă, despre second-thoughts, ca un apel nesimţit la pace venit din partea ONU. Am spus aparent, pentru că, dacă nu eşti atent, ai putea ieşi cu aceste gânduri de la film. Scenaristic vorbind, ai fi oarecum îndreptăţit. Personajele centrale sunt doi prieteni buni (Said şi Khaled), ambii palestinieni, recrutaţi pentru un dublu atentat sinucigaş anti-israelian, în Tel Aviv şi, cu ajutorul prietenei lor, Suha (stereotipizată ca fiind cea născută şi crescută în Franţa + Maroc - deci, cea educată), îşi confruntă propriile viziuni pre-declanşare cu marea viziune/concept care întruneşte raţiunea de a lupta şi riscul de a ajunge (precoce) în paradis.

Deşi nu se auto-proclamă un thriller, pelicula reuşeşte să transmită acele senzaţii specifice, în general, respectivului gen cinematografic. Reţeta sigur că e foarte simplă, aceea a amânării climaxului şi, astfel, a creării unei succesiuni de mini-/pseudo-climaxuri. Asta vine, natural, şi din scriitură, dar şi din regie. Pentru numărul destul de mic de filme pe care le are la activ, Hany Abu-Assad are o siguranţă surprinzătoare în mânuirea camerei, ştie exact unde să se poziţioneze ca să dezvăluie exact atât cât trebuie sau uneori chiar mai mult decât trebuie (fără a agresa nimic însă), are un instinct "optim" de apropiere şi depărtare, pătrunzând ca un ac nesimţit dincolo de "vorbe şi fapte". La urma urmei, asta înseamnă cinema adevărat: imaginea ce revelează lumea din spatele cuvintelor şi acţiunilor.

Structurarea de tip expoziţie-intrigă-climax-uri, cu diverse loop-uri între paşii 2-3 şi cu o mică "scăpare" în care acţiunea riscă să se cam întindă, nu cade totuşi în capcana senzaţionalului de tip blockbuster. Pentru cele două / trei personaje principale nu se întâmplă decât foarte târziu ceea ce într-o mega-producţie ar fi explodat în primele cadre; de altfel şi secvenţa în care se întâmplă e atât de curată şi, în acelaşi timp, atât de încărcată, încât te simţi ca un balon în care s-a pompat heliu timp de două ore doar pentru a fi dezlegat cu delicateţe în văzduh. Anticipările, fermitatea ori ezitările celui care suflă gazul ilariant în substanţa ta gumată sunt atît de emoţionante încât momentele de fluturaşi în stomac sunt aproape masochiste (chiar şi pentru un balon).

Pentru eroi, finalitatea tuturor acestor stări/acţiuni e de prea mare amploare şi, de aceea, cvasi-invizibilă, inexistentă pentru câţiva, precum zis-a înţeleapta Suha în încercarea de a-i explica lui Said inutilitatea / futilitatea harakiri-ului: This conversation is going nowhere... Cu toate astea, pentru alţii (majoritatea) nu contează existenţa unui scop grandios (deşi pledează pentru unul), ci îndeplinirea unor scopuri mici, intermediare. Acestea, puse în rând, formează şirul luptei, plăcută prin ea însăşi, dusă din credinţa că trebuie dusă, într-o căutare (cu hotărâre fluctuantă) a identităţii relativizate de dubletele victimă-opresor, victimă-asasin. Toate personajele sunt construite pe aceste coordonate şi fiecare e un ceva faţă de ce este celălalt. Ca funcţionarea unor magneţi, unii poli se atrag la un moment dat, după învârtiri şi poziţionări succesive, alţii se opun constant, creând de fapt tensiunea - cel mai interesant aspect al fenomenului. Prin urmare, dacă ar exista raiuri ale magneţilor, acestea ar fi de două feluri: unul în care magneţii s-ar atrage toată ziua şi unul în care s-ar respinge tot timpul. Dar aceste existenţe paradisiace paralele ar fi imposibile, pentru că e în structura magnetului să aibă cei doi poli, plus şi minus; or, cu atracţii şi respingeri la o asemenea scară, s-ar crea haos, deci nu ar mai fi paradis. Ar fi doar lumea în care fiecare om îşi alege propria viaţă, dinainte şi de după moarte. Cea de după, cu plus sau cu minus, pentru cel ce şi-a ales-o tot rai se numeşte a fi.

În ochii lui Said, cel hotărât să-şi ducă misiunea la bun sfârşit, pacea nu e ceva armonios la care, ca minus minoritar, să ajungi doar atras de plusul forţelor de ocupaţie. Pentru el, pacea e ceva aseptic, eliberator, la care se ajunge doar reacţionând, la plus, cu plus. Cum spuneam şi mai sus, aici nimeni nu pledează pentru pace, ori, cel puţin, nu pentru una pufos-angelică. Pentru că, de sine stătătoare, aşa ceva nu există. Ea e mereu dublată de un paradis (mai degrabă) curăţat (decât curat), o "pace" oscilantă, crudă, albă-neon, a unor forţe magnetice incapabile de a se converti una pe alta.


Paradise Now, Palestina, 2005
Regia: Hany Abu-Assad
Scenariul: Hany Abu-Assad, Bero Beyer, Pierre Hodgson
Distribuţia: Kais Nashef, Ali Suliman, Lubna Azabal, Amer Hlehel, Hiam Abbass
Palmaresul: nominalizat la Ursul de Aur (Berlin, 2005), nominalizat la Oscar 2006 pentru cel mai bun film străin, premiul pentru cel mai bun film străin la Independent Spirit şi Golden Globe 2006, premiu pentru scenariu la Premiile Filmului European 2005.