Ştiu că jurnaliştii care merg la marile festivaluri de film sunt consideraţi nişte norocoşi. E chiar aşa, dar cred că ei nu sunt conştienţi de asta decît o singură dată - prima oară cînd ies la un mare festival. Nimeni nu-i crede dacă-i aude plîngîndu-se de drum, de înghesuială, de filme. Mofturi! Să fii în buricul evenimentelor este o şansă pentru care cinefilii ăia adevăraţi, care stau în ploaie să vadă fie şi numai trena lui Cate Blanchett, ar plăti oricît. De aceea m-am gîndit ca de data asta să dau ocol filmelor şi să mă opresc mai mult la ce se întîmplă între ele, pînă la ele, pe dedesubtul lor. Să demitizăm!
Nu mai sunt camere pentru fumători
Ediţia a 57-a a Berlinalei a început pentru mine nu pe 8, data deschiderii oficiale, ci pe 9, ziua cînd am luat-o spre Berlin. Am schimbat avionul la Viena, pentru că prin nu ştiu ce concurs stupid de împrejurări, nu există cursă directă Bucureşti-Berlin. M-am întîlnit la Otopeni şi cu Eugen Şerbănescu, preşedintele Centrului Naţional al Cinematografiei şi cu Doina Bostan, tot de la CNC. La Viena, pentru că nu ne venise avionul, le-am păzit bagajele cît s-au dus nerăbdători la cumpărături în duty-free. Cum am ajuns în Berlin a început graba. Era trecut de ora 14, iar la 16 începea un film de Park Chan-wook (I'm a Cyborg, but that's OK). Taximetristul turc asculta muzică de-a lui. A fost mîndru cînd i-am spus că Istanbulul mi se pare cel mai frumos oraş, drept pentru care m-a întrebat dacă nu vreau să dea muzica mai tare. Cum îi spusesem că mă grăbesc, a tăiat-o prin parcarea unui supermarket Aldi, ca să evite coada de la semafor, a boscorodit şoferii leneşi, şi iată-mă ajunsă încă la timp pe Anhalterstrasse, Hotel Relexa, unde vin a treia oară consecutiv. Motivul e că se află la 10 minute de mers pe jos de locul ostilităţilor, Potsdamer Platz. (Timp de opt zile o să bat acelaşi drum, mergînd grăbită "la servici"şi uitînd că Berlinul înseamnă şi altceva decît Potsdamer.). Din păcate, nu mai sunt camere pentru fumători, dar recepţionistul îmi spune conspirativ că el n-o să ştie că fumez în cameră. OK.
Festivalul înseamnă şi înghesuială şi cozi
Conform procedurii, primul drum îl fac la biroul de presă, unde iau acreditarea. Apoi alerg la film. Alex Leo Şerban mi-a ţinut loc. Berlinul nu e Cannes-ul din multe privinţe. Aici trebuie să-ţi ţii rînd la proiecţiile de presă. Mai nou se formează cozile cu o jumătate de oră înainte de a începe filmul. Deci dacă n-ai pe cineva să-ţi ocupe un loc, pierzi mult timp între proiecţii, asta în cazul că le prinzi. Se stă la coadă ca la carne, la grămadă, unii se bagă în faţă cu nesimţire sau te împing din spate ca să ajungă mai repede la uşă. La Cannes, pentru că există mai multe feluri de acreditări - diferenţiate după culoare - fiecare intră pe rînd, în ordinea importanţei culorii. Cu o acreditare de cotidian prinzi loc la orice proiecţie. Pe urmă, Berlinul nu e Cannes-ul şi pentru că mi s-a întîmplat frecvent să primesc caiete de presă în limba germană (sau să nu le primesc deloc.). O fi Berlinul în Germania, dar nu sunt obligată să învăţ limba germană ca să merg la un festival internaţional de aici.
Pentru că am ajuns la capitolul acesta, o să divaghez puţin şi o să spun că jurnaliştii au, ca şi la Cannes, cutii poştale pentru caietele de presă şi invitaţiile la diverse evenimente. La Berlin ele se deschid cu cheia, la Cannes cu cartele magnetice, dar la ambele festivaluri, dacă nu le deşertezi cel mult 48 de ore, pierzi cutia poştală.
M-am grăbit degeaba. Park Chan-wook n-a meritat efortul. Filmul este tras de păr, kitsch, nebunii din azil au un aer atît de contrafăcut încît te resping de la primele minute. Ce diferenţă faţă de Joint Security Area sau Old Boy!...(Park Chan-wook a venit acum trei ani, parcă, şi la Bucureşti, la Institutul Francez.).
Criterii alandala
Ediţia din acest an mi s-a părut, din punctul de vedere al competiţiei oficiale, mai modestă decît celelalte trei la care am fost. Modestă spre mediocră, cu filme alese nu ştiu după ce criterii - probabil prezenţa vedetelor (ca în cazul lui When a Man Falls in the Forest - Sharon Stone, interpretă şi coproducător) sau subiect+vedetă (Bordertown - mexicane sărace asasinate, cazuri reale + Jennifer Lopez, protagonistă şi coproducător) sau reputaţia regizorului + vedetă + subiect(Goodbye Bafana - Bille August+ Joseph Fiennes + viaţa lui Nelson Mandela) sau doar subiectul (Beaufort - confruntările israeliano-libaneze). Nu e normal să vezi în competiţia pentru Ursul de Aur filme despre care te întrebi ce caută acolo, prost jucate, sau nu atît lipsite de stil cît banale. Se fac foarte multe filme lipsite de stil, dar multe sunt măcar corecte. Dar eu nu înţeleg asta. Eu cred că un cineast adevărat trebuie să aibă un stil propriu. Iar un mare festival de film trebuie să stimuleze originalitatea stilului, nu? Dar trăim într-o confuzie a valorilor pe scară largă. De ce ar fi un festival de film mai cu moţ? Să iau ca exemplu filmul austriac Die Fälscher, de Stefan Ruzowitsky, inspirat din cazul real al unor evrei germani care au fost ţinuţi în lagăr într-o existenţă mai ferită decît cea a evreilor duşi la camera de gazare, şi care au fabricat lire şi dolari falşi cu care Hitler vroia să submineze economia duşmanilor. Sunt, dacă pot face o glumă cinică, un fan al Holocaustului, dar filmul austriacului mi s-a părut ca şi titlul, fals de la început şi pînă la sfîrşit, plin de toate clişeele şi din filmele despre Holocaust, şi din cele despre viaţa în captivitate - generozitatea, solidaritatea, egoismele, micile mizerii, marile orgolii.
Ce am avut de declarat "la vamă"?
Ce reţin aşadar din ediţia cu numărul 57? M-am smiorcăit la vreun film? Nu. M-am distrat la altele? Aici, da, pot spune că am rîs copios la Irina Palm, în regia lui Sam Garbarski. Mi-au mai plăcut rafinamentul chirurgical al războiului de cucerire erotică din Ne touchez pas la hache de Jacques Rivette, onestitatea şi simplitatea narativă, nu şi psihologică din Les Témoins, de André Téchiné, şi pînă la un punct naivitatea desuetă din I Served the King of England de Jiri Menzel. Mi-au mai plăcut, tot pînă la un punct, planurile psihologice stratificate şi mobile pe care le promitea Hallam Foe de David Mackenzie, felul în care te trimitea spre un transfer de identitate din povestea adolescentului care cunoaşte o femeie care seamănă cu mama lui moartă. Ce am mai luat cu mine din competiţia oficială? Atitudinea molcomă şi aşezată a lui Marianne Faithfull din Irina Palm, tandreţea din ochii adolescentului sălbatic interpretat de Jamie Bell în Hallam Foe, jocul cărnos al lui John Turturro din The Good Shepherd, în regia lui Robert De Niro (deşi n-o să înţeleg de ce filmul a fost premiat pentru întreaga distribuţie din moment ce s-au dat separat premii de interpretare. Poate pentru că preşedintele juriului, Paul Schrader, a scris scenariul la Raging Bull?).
Vreau să vorbesc separat despre Tuya's Wedding, de Wang Quan'an, care a după mine singurul premiu justificat din întreg palmaresul. E vorba despre un film sincer, natural, trist şi vesel despre viaţa păstorilor mongoli care se luptă să supravieţuiască, deşi civilizaţia îi invadează tot mai mult cu ce are ea mai rău. Problema socială - atît de acută - nu invadează prim-planul, ci rămîne ca o pînză freatică pe dedesubtul peripeţiilor prin care trece Tuya, care are copii de crescut şi un soţ paralizat, dar care decide împreună cu acesta să se recăsătorească cu bărbatul capabil să-i care în cîrcă pe toţi. Filmul e cinema adevărat, nu tribună politică - poate şi de aceea a fost iubit de mulţi critici.
Mi-a mai plăcut filmul care a închis festivalul, Angel, realizat de François Ozon, cineast care de fiecare dată încearcă ceva nou. Acum a venit cu un film de epocă, foarte elaborat la nivelul cromaticii, al costumelor şi decorurilor, dar şi la nivelul secund al poveştii - totdeauna important la Ozon. Filmul e ecranizarea unui roman al unei scriitoare pe nume Elizabeth Taylor (nici o legătură cu actriţa), narînd viaţa unei femei sărace din secolul al XIX-lea (pe nume Angel) care scrie literatură romantică de consum, un fel de Danielle Steele, şi care ajunge celebră, bogată, cu toate visele îndeplinite. O viaţă ratată, totuşi. Început ca o telenovelă şi ţinut tot aşa graţie eroinei care ea însăşi trăieşte ca-n cărţi o viaţă, fals, filmul se joacă în permanenţă cu nivelurile de lectură.
Dintre filmele din afara competiţiei mi-a plăcut: Notes on a Scandal, de Richard Eyre, excelent jucat (Judi Dench şi Cate Blanchett), elegantă acrobaţie între singurătate şi boală mintală.
Ştiu că la un mare festival nu se poate să-ţi placă tot, că există uneori un film sau două care te cuceresc cu totul. Aşa e şi-n viaţă.
Sandviş de 2 euro
Ce mă amuză însă la Berlin este că decorul nu s-a schimbat în cei patru ani de cînd merg eu. Aceiaşi oameni pe aceleaşi posturi - băieţii care verifică badge-urile la intrarea în sala de la Berlinale Palast, tinerii de la biroul de presă, cei care păzesc uşa la conferinţele de presă, uniformele lor vişinii. În complexul Arcaden din Potsdamer sanvişurile cu schinken (carne de porc groasă, cu grăsime şi crustă) le iau din acelaşi loc, de la aceleaşi femei şi tot pe 2 euro jumătate. Asta dă o senzaţie de familiaritate şi confort. Totuşi, cred că nu mă înşel dacă spun că bugetul festivalului s-a mai micşorat. Am simţit-o pe pielea noastră, căci ne obişnuisem de anul trecut să ne servim cu apă plată din frigiderele de la Hotelul Hyatt. Aşa că fiecare s-a descurcat cum a putut. În săli a fost totuşi parcă mai puţin cald ca în anii trecuţi, dar tot se pompa aer rece printr-un sistem pe care nu-l pot înţelege, dar care îţi afecta spatele şi picioarele. O altă problemă era că, dacă începea filmul şi întîrziai cinci minute puteai să te tăvăleşti pe jos că nu ţi se descuia uşa. S-au întîmplat cazuri cînd oamenii aveau lucrurile în sală şi nu li s-a permis să intre. Această regulă ar fi de înţeles la spectacolele de gală, cînd echipa filmului şi toată lumea bună sunt în sală, dar jurnaliştii, care oricum sunt căpiaţi ei de felul lor, ce vină au? Ca să completez lista cu lucrurile care nu se schimbă: e amuzant cum jurnaliştii stau prin aceleaşi părţi ale săli ca în anii trecuţi. Am revăzut aceiaşi oameni pe aceleaşi rînduri, ca şi cum n-ar fi trecut un an.
Şi România...
Anul acesta România a fost prezentată în selecţie cu un lungmetraj, Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii, de Cătălin Mitulescu, în secţiunea pentru copii şi tineret Generation 14 plus, şi de un scurtmetraj realizat de Alexandru Belc şi inclus într-o secţiune nouă, "Eat, drink, see movies", la care au fost invitaţi bucătari cu CV grozav să gătească bucate pe teme cinematografice, dar care bucate erau destul de pipărate la preţ. A fost şi primul an cînd România a avut om la Shooting Stars, program organizat de European Film Promotion. Omul a fost Maria Popistaşu, cu care am făcut un interviu în ziua închiderii programului. Era încîntată de o probă pe care trebuia s-o dea în ziua respectivă, dar pe urmă am înţeles de la Tudor Caranfil că a fost destul de dezamăgită că ceilalţi 24 de colegi din program aveau televiziuni care să-i susţină măcar moral la conferinţa de presă, iar de la noi n-a fost nimeni.
Şi a mai avut România cinci tineri în secţiunea Talent Campus: Iulia Rugină, Cătălin Muşat, Ana-Gabriela Vlad, Claudia Postelnicescu şi Tudor Petre. Talent Campus e un laborator pentru studenţi şi proaspeţi absolvenţi de film, unde li se organizează tot felul de ateliere şi întîlniri cu personalităţi.
M-am întîlnit la Berlin cu Reka Kincses, al cărei documentar, Balkan Champion a fost premiat la ASTRA Film Fest anul trecut, ducîndu-i-se vestea. Filmul a fost premiat recent şi la Săptămîna Filmului Maghiar de la Budapesta. Reka a absolvit şcoala de film din Berlin. S-a stabilit aici. Acum îşi pregăteşte lungmetrajul de debut, unul despre emigranţi. A cîştigat deja o primă de dezvoltare şi, cum lucrurile se aranjează întotdeauna, după ce va naşte va putea intra în producţie.
Atingere cu România am mai făcut şi în seara cînd m-am dus la hotelul unde stătea Sergiu Matei ca să facem interviul. L-am sunat de la recepţie şi, aşteptîndu-l să coboare, aud în spate: "Aha, vorbiţi româneşte!" Am crezut că e cineva din "suita" lui Sergiu. Nici pomeneală. Era un întreprinzător care locuia şi în România, şi în Spania, şi care venise pentru un tîrg de legume şi de fructe. "Ia te uită, deci există la Berlin şi un festival de legume şi fructe!", am spus. Sper că nu s-a supărat. Eram spălată pe creier, mi se părea că toată lumea din Berlin are legătură cu festivalul.
Replici memorabile, culese de la conferinţele de presă:
Marianne Faithfull: În ultima vreme am primit porcării de scenarii şi le-am refuzat. N-am muncit atît de mult ca să stric totul acum.
Julie Delpy: Toate certurile sunt bune cînd se termină cu sex.
Clint Eastwood: Singurul criteriu după care îmi aleg scenariile este să-mi placă. Am ajuns la o vîrstă cînd, pentru a trăi cu un proiect cîţiva ani, e o condiţie esenţială.
Robert De Niro: Nu mă înnebunesc să joc în filmele mele.
Paul Schrader, întrebat de Diana Grigorcea de la Realitatea TV dacă The Good Shepherd are şanse la premiu: Vedeţi degetele de la mîna asta? Mi le-ar tăia dacă v-aş răspunde.(Cu toate acestea, filmul a luat premiu)