Afacerea Steagul - Flags of our Fathers

Letters from Iwo Jima şi Flags of our Fathers sunt cele două faţete ale războiului pe care ni le arată Clint Eastwood. De-o parte japonezii, de cealaltă parte americanii. Însă cel de-al doilea film, Flags of our Fathers, are la rândul său două faţete: cea de pe insulă şi cea de acasă, din America; două realităţi diferite, aproape ireconciliabile, pe care regizorul vrea să le unească printr-un singur element: înălţarea steagului victoriei de către un grup de soldaţi americani. Însă dintre participanţii la acest moment victorios au mai rămas în viaţă doar trei: John "Doc" Bradley (Ryan Phillippe), Rene Gagnon (Jesse Bradford) şi indianul Ira Hayes (Adam Beach).

"Victorios" e mult spus, şi asta din mai multe motive: steagul a fost înălţat, însă lupta va mai continua pe insulă încă vreo lună. Şi, de fapt, a fost nu steagul victoriei, ci steagurile - primul, cel mai aproape de adevăr, n-a apucat să stea prea mult ridicat, fiind solicitat drept suvenir de un comandant al trupelor americane. Aşadar cel din fotografia celebră care va emoţiona imediat după aceea inimile americanilor este doar un înlocuitor, la fel cum protagoniştii înălţării lui sunt la o reluare. Dar nici protagoniştii reluării nu sunt toţi corect cunoscuţi: unul dintre ei este încurcat cu un altul, în vâltoarea sărbătoririi de acasă.

Acestea sunt faţetele triste ale unei realităţi amare pe care ni le înfăţişează Eastwood: eroii rămaşi trăiesc şi retrăiesc în mintea lor traumele şi ororile războiului în timp ce sunt felicitaţi, aclamaţi şi fotografiaţi fără oprire o dată întorşi în America. Mai mult, ajung să fie protagoniştii unui circ mediatic în numele "victoriei": ei trebuie să participe la o mulţime de întruniri mondene şi reconstituiri ale gestului cu steagul, în faţa tuturor celor de-acasă. Să mănânce o îngheţată de forma "eroi + steag american ridicat pe insulă". Să dezvelească statui, să nu aibă traume, să nu clacheze, să nu dezamăgească necesitatea americanilor de izbândă şi showbiz, să participe cu toată dedicaţia de care sunt capabili la această paradă tristă şi isterică. Cei trei tineri par complet rătăciţi în această postură - pentru ei, gloria devine iluzorie, falsă, prefabricată şi pusă pe tavă mai degrabă pentru că era nevoie de ea. Motivaţia cu care sunt convinşi de utilitatea participării la toată mascarada este, desigur, una profund patriotică: ei trebuie nu doar să smulgă lacrimile americanilor, dar mai ales să obţină fonduri pentru continuarea unui război cu chip de showbiz.

Există pe tot parcursul filmului o constantă alternare de secvenţe între prezentul trăit de cei trei pe tărâm american şi gloria / oroarea din trecutul de la Iwo Jima (imaginile au în ele o frumuseţe rece, bizară, de permanent crepuscul) - însă trecerile par de multe ori alese aleatoriu, rupând ritmul fiecăreia dintre aceste faţete şi lăsând impresia unei pendulări indecise. Dramatismul pare balansat în permanenţă între trecut şi prezent; în urmă, deasupra umărului fiecăruia se află imaginile-traume; în faţă, inadaptarea şi inadecvarea lor nehotărâtă la circul în care sunt aspiraţi. Însă concluzia e cât se poate de tristă: nu sunt decât nişte eroi de unică folosinţă - o dată actualitatea evenimentului consumată, ei devin dispensabili. Pentru ei, războiul cu toate steagurile lui rămâne un eşec care-i va urmări şi afecta până la moarte, pentru America, "afacerea steagului" este o vânzare reuşită.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.