Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Gala Premiilor UNITER 2006-2007

Însemnări pe spatele unei liste - UNITER 2007


Oltiţa Cîntec

Observator Cultural, martie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dorinţa de a fi văzuţi. 20.000 de km străbătuţi vreme de şase luni (cu trenul, autocarul, microbuzul, autoturismul), vreo 70 de spectacole în 16 oraşe ale patriei noastre, în alte unităţi de măsură, vreo cinci zile de reprezentaţii teatrale non-stop, plus 14 producţii radiofonice, adică încă o zi, de audiţie teatrală, totul multiplicat cu cinci, cîţi componenţi a avut juriul, aşa ar putea fi cuantificată jurizarea UNITER pentru Galele 2007. A fost ocazia de a vedea producţii remarcabile, de a (re)întîlni artişti de top, dar şi amărăciunea de a urmări spectacole nereuşite, proaste, creatori mai puţin în formă. Ceea ce îi uneşte pe toţi, dincolo de speranţe, clasamente, dezamăgiri, umori şi reproşuri, este dorinţa de a fi văzuţi. Unii, din orgoliu; alţii, cu credinţa că au realizat lucruri de calitate; cîţiva, din voinţa de a-şi măsura forţele creatoare.

La marginea Europei. De la Iaşi, unde locuiesc eu, în orice direcţie o apuci, tot e departe. Dezavantajul celui mai estic oraş al Europei! Distanţele nu sînt uriaşe, buba o constituie mijloacele de transport. Ajungi mai rapid la Viena decît la Timişoara! După kilometrajul parcurs cu SNCFR-ul, aş fi meritat un discount pentru fidelitate. Le-aş fi de folos şi în postura de consultant de specialitate. Practic, după fiecare călătorie, identificam hibe organizatorice: de ce pe ruta Iaşi-Timişoara, cea mai lungă din ţară, nu există vagon de dormit? De ce cuşetele (cabinuţele alea cu şase paturi, ca-ntr-o conservă cu sardine) sînt mixte? Odată m-am nimerit cu un domn, respectabil, care-şi tot cerea scuze în numele SNCFR-ului. Controlorului de bilete, în schimb, nu i s-a părut nimic nefiresc! Ba, ca să mă convingă, îmi arăta că şi alături îşi vor petrece noaptea împreună tot un domn şi o doamnă. Faptul că cei doi erau soţ şi soţie nu avea relevanţă! De ce la "săgeata albastră" nu sînt numerotate vagoanele? De ce căldura nu se reglează, aşa încît ori te coci, ori îngheţi? De ce majoritatea gărilor arată ca după un cataclism? La Sibiu, Capitală culturală europeană, biletele de tren se vînd într-o baracă! La Oradea, gara e numai bună pentru un decor kafkian. La Cluj, nu există sală de aşteptare. La Craiova, traversezi nişte tunele de tablă. La Iaşi, nu este lumină pe peron ş.a.m.d.

Crize de identitate artistică. Muzele nu ne-au prea vizitat anul trecut. 2006 a fost modest artistic. Pe harta teatrală a României centrele care strălucesc în acest moment sînt, hors Bucureşti, Cluj Napoca şi Sibiu. Vin din urmă, cu proiecte artistice şi instituţionale convingătoare, Aradul, Constanţa, Timişoara, Brăila. Fac eforturi şi dau semne de perseverenţă teatrele din oraşele mici, precum Sf. Gheorghe, Tîrgovişte. E limpede că aceste comunităţi locale au nevoie de teatru. E cel mai motivant temei. Cam puţine teatre-steluţe! Şi dintre ele, şi mai puţine sînt Naţionale! Multe dintre acestea traversează crize de identitate artistică. Le e teamă să redefinească noţiunea de "Naţional", s-o aducă la zi, sau nu se pricep s-o facă. Dincolo de ambiguitatea identitară, cea mai mare spaimă a Naţionalelor se numeşte descentralizare. Care se traduce, în termeni autohtoni de moment, prin lupta cu cheremul autorităţilor locale şi bugete subţiate.

Profesionalismul trupelor maghiare. Nu pot să nu remarc, din nou, profesionalismul teatrelor maghiare. Trupa, în cel mai autentic sens al cuvîntului, de formaţiune care funcţionează fără cusur, datorită şi în folosul componenţilor ei, o găseşti la Cluj, Sf. Gheorghe, Tg Mureş, Miercurea Ciuc. E o atitudine care aşază profesiunea mai presus de orice. Feedback-ul publicului e la paritate. Spectatorul maghiar merge frecvent la teatru, o face din solidaritate, pentru a socializa, pentru a-şi perpetua tradiţiile culturale. Se comportă impecabil în sală, are reacţii de public educat, îşi formează în acelaşi spirit copiii şi tinerii. Intr-o zi de luni, prin definiţie nepotrivită pentru teatru, la una dintre instituţiile ardelene de limbă maghiară, la un spectacol care se juca de aproape un an, sala era plină!

Unde ne sînt debutanţii? Deşi avem puzderie de şcoli de teatru şi de absolvenţi, extrem de puţini ajung să debuteze măcar cu roluri secundare. Schemele teatrelor nu-i pot absorbi, din cauza angajărilor pe viaţă (multe trupe sînt dezechilibrate nu doar pe categorii de valoare, ci şi pe segmente de vîrste); directorii practică limitat colaborările (iar cînd o fac, îi preferă pe consacraţi) şi nici tinerilor nu le prea convine financiar; sistemul independent e vital doar în Bucureşti, în rest, e încă în faşă ori nenăscut, şi nu e încurajat de stat. În acest context, ce fac absolvenţii de Teatru? Televiziune, dacă au noroc; radio; dacă nu, devin dealeri, advertiseri.

Dar junii / junele prime? Evoluţiile celor, cîţiva, care apucă să urce la rampă sînt liniştitoare: există talente. O observaţie cu caracter de generalitate vine însă la "pachet": cvasi-majoritatea celor hărăziţi sînt genul anti-star. Sînt mici de statură, non-atletici, cu fizionomii obişnuite, chiar şterse; dar cînd încep să joace, incendiază scena! Exteriorul nu-i recomandă pentru rolurile de juni primi / june prime, deşi au interiorul necesar şi încă cu asupră de măsură. Carisma îi transformă, monopolizîndu-ţi magnetic atenţia.

Semnale de alarmă vin din zona rostirii scenice şi ele ar trebui să îngrijoreze universităţile noastre. Tinerii nu se arată preocupaţi de această componentă esenţială a pregătirii pentru profesiune. Nu-i auzi ce spun, nu-i înţelegi, au accent de provincie istorică. În Anglia, spre exemplu, în teatrele de repertoriu există specialişti care se ocupă de expresivitatea verbală a interpreţilor, indiferent de etate, lucrînd cu ei pentru fiecare nouă producţie.

Sălile mari sînt fără viitor! Cel puţin unele dintre ele. Teatrele care nu au spaţii de tip Studio se dau peste cap să le amenajeze. Lumea simte nevoia de intimism, de aceea, frecvent, se joacă cu spectatorii în scenă. Publicul nu mai are forma unui organism amorf, care vine încolonat la spectacol. Acum există categorii de public - public de nişă, public de celulă (apud teoreticienii americani). În consecinţă, oferta trebuie să fie diversificată, multiplicată, plasată în spaţii de mai mici dimensiuni, care să apropie, şi fizic, teatrul de viaţă.

Fondul o ia înaintea formei. Artiştii pregătesc reforma. Înainte ca teatrul românesc să fie reformat structural, creatorii fac deja primii paşi în domeniul liberei concurenţe. Mobilitatea artistică (actori de la Cluj joacă la Sibiu, actori din Bucureşti, la Cluj, Tîrgovişte, cei de la Timişoara, la Arad, cei de la Botoşani, la Oradea, cei de la Brăila, la Galaţi), statutul de liber-profesionist pe care-l preferă tot mai mulţi regizori dovedesc că realităţile o iau înaintea cadrului legislativ. Dinamica aceasta are efecte şi în planul performanţei: cînd artiştii lucrează ca invitaţi, rezultatele sînt spectaculoase. Pentru că "previzibilul" din teatrul unde funcţionează "cu baza" e anihilat de fermentul competitivităţii.

Goana după regizori. Toată lumea aleargă după regizorii "cu cotă", pe care-i vrea colaboratori, pentru că sînt, în continuare, garanţii reuşitei. Ei au puterea de a urca sau coborî un teatru! O analiză a repertoriilor indică preferinţa pentru textele cu tentă absurdă, grele, cenuşii. Pe afişe dai de puţine comedii - de ce oare, cînd avem atîta nevoie de ele?

Reverenţă publicului. Publicul nostru e unul generos: entuziast, aplaudă chiar şi atunci cînd ceea ce vede nu-i tocmai la nivelul aşteptărilor. Răsplăteşte strădania, efortul. În timpul reprezentaţiilor, mi se întîmplă să arunc priviri la vecini, să le văd feţele, să le citesc expresiile. La garderobă, indiscretă, trag cu urechea la micile lor comentarii făcute "la cald". La un spectacol bucureştean, cineva zice: "Eu n-am prea înţeles, dar mi-a plăcut vizual şi n-a durat prea mult". Uimitor cît de bine funcţionează această "critică" neoficială. Am înţeles că unii o exploatează chiar ca strategie de atragere a spectatorilor, lansînd opinii-zvon care circulă eficient de bouche à l'oreille.

Culmea marketingului! Tratatele de specialitate zic că în domeniul marketingului culmea o constituie abilitatea de a induce consumatorului ideea unor noi nevoi şi posibilitatea de a-i oferi imediat produsele şi serviciile care să i le satisfacă. Proverbiala inventivitate românească concurează cu şanse la depăşirea acestui pisc! În oraşul X, directorul Y, insistă să vedem producţia Z. Ignorăm diplomatic faptul că, odată cu invitaţia scrisă (!?), ne-au fost expediate şi cronici ale unor confraţi, în care anumite paragrafe erau evidenţiate cu markerul! Nu o considerăm o insultă profesională, doar un exces motivat de speranţa de "a intra în cărţi". (Oricîtă bunăvoinţă are juriul, omeneşte îi este imposibil să vadă totul, obligaţia lui e să vadă cît mai mult!). Mergem! Intrăm în sala semigoală, pentru pesimişti, semiplină, pentru optimişti. Deşi multe fotolii erau libere, lipită de ale noastre stătea o doamnă cu o atitudine ciudată: fără poşetă, avea doar un mănunchi consistent de chei şi era vădit interesată de ceea ce făceam. La un moment dat, "spectatoarea", după părerea mea, un agent infiltrat al direcţiunii, începe să ofteze din toţi rărunchii şi să scape, demonstrativ, şi cîteva lacrimi, ca semn de supremă impresionare. Să vadă juriul ce impact are "capodopera" asupra omului obişnuit. Ăsta da, marketing!



 Toate articolele despre Gala Premiilor UNITER 2006-2007


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Oltiţa Cîntec


Alte articole

 UNITER vrea să-şi îmbunătăţească premiile, Comunicat de presă
 La ce ne trebuie o Gală - Uniter 2007, Iulia Popovici
 Gala vrajbei noastre - Uniter 2007, Eugenia Anca Rotescu
 Cea mai contestată ediţie a Galei UNITER a fost un succes de imagine, Veronica D. Niculescu
 Omul şi albina (fabulă optimistă), Alice Georgescu
 Toate articolele despre Gala Premiilor UNITER 2006-2007


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer