Regizorul Max Ophüls este nedreptăţit de publicul cinefil. Un scurt sondaj pe forumurile cu specific cinematografic de pe internet este edificator. Aceiaşi oameni care cunosc filmografia unor cineaşti precum Margarethe von Trotta, Robert Bresson sau Yasujiro Ozu aproape că nu au auzit de Ophüls. Mărturisesc faptul că în urmă cu patru-cinci luni aş fi fost în aceeaşi situaţie, iar dacă aş fi fost întrebat acum trei zile despre filmele acestuia m-aş fi putut raporta la un singur titlu văzut: Scrisoare de la o necunoscută (Letter From an Unknown Woman). Acum însă, după ce am reuşit să îl cunosc mai bine pe Ophüls, mi-aş dori să îl prezint şi altora astfel încât să vrea să vină în sala de cinema la retrospectiva filmelor lui. Voi putea oare face asta pe trei sferturi de pagină? Să vedem...
Dacă aş rezuma scenariul filmului Letter From an Unknown Woman aş rata misiunea fiindcă nu cred că oamenii sunt atraşi de poveşti melodramatice. Nu în 2007. Oare? La o privire mai atentă, Dancer in the Dark al lui Trier, Todo sobre mi madre al lui Almodovar sau Brokeback Mountain al lui Lee, filme de succes în ultimii ani, sunt melodrame. Le diferenţiază de producţii precum Sweet November două elemente: nivelul ideatic şi stilul regizoral. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu filmul lui Ophüls. Mişcările fluide de aparat (întâlnite de altfel în majoritatea filmelor cineastului) hipnotizează spectatorul şi îi imprimă o stare melancolică inexplicabilă altfel. Muzica elegiacă şi subtilă îşi aduce de asemenea contribuţia. Apoi decorurile baroce în care personajele se pierd amplifică nefericirea acestora. Astfel, trista poveste a Lisei, femeia îndrăgostită de o viaţă de un bărbat neatent, capătă noi dimensiuni, îndepărtate de vulgaritatea filmelor oarecare. Nobleţea personajului interpretat de Joan Fontaine impune respect şi, de aceea, fiecare moment de slăbiciune al ei rezonează puternic în orice receptor al filmului. Stilul regizoral al lui Ophüls, deşi considerat baroc de către mulţi critici, este de fapt foarte simplu şi tandru, permiţând o apropiere senzorială de personaje şi de dramele lor. De aceea, zecile de minute ale filmului se evaporă într-un vis vienez de la începutul secolului trecut, iar starea indusă de vizionarea lui persistă zile şi săptămâni întregi.
Madame de..., filmat în Franţa în 1953, este considerat de unii critici capodopera lui Ophüls. Dannielle Darrieux interpretează rolul unei contese captive într-o căsnicie nefericită cu un ofiţer militar. Întâlnirea cu un diplomat ar putea să îi schimbe viaţa în bine, dar, din motive pe care nu le voi divulga aici, idila se termină dramatic (dacă aş spune tragic aş deconspira deznodământul şi nu vreau asta). Cineastul îşi centrează din nou povestea pe un personaj feminin puternic şi nobil (atât ca statut social, cât şi ca personalitate) şi, folosindu-se de aceeaşi tehnică fluidă de direcţionare a camerelor de filmare, de muzică şi de decoruri, ajunge direct la sensibilitatea spectatorului.
Lola Montes, ultimul film al cineastului francez, este de departe şi cel mai controversat. La vremea apariţiei pe ecrane a reprezentat un mare eşec comercial pentru producătorii care investiseră milioane multe sperând într-o poveste convenţională despre femeia care cucerise inima majorităţii monarhilor europeni ai secolului al XIX-lea. Ophüls, în stilul caracteristic, a eludat senzaţionalismul vieţii personajului, reliefând umanitatea Lolei, slăbiciunile şi temerile ei. Filmul cuprinde câteva dintre cele mai novatoare secvenţe realizate vreodată în CinemaScope şi trebuie văzut direct pe ecran mare pentru a înţelege de ce a fost reconsiderat mai întâi de cineaştii contemporani lui Ophüls, apoi de critici şi, în final, de publicul larg, ajungând să fie considerat unul dintre filmele de referinţă ale cinematografiei franceze.
Gândindu-mă la filmele lui Ophüls, le asemui intuitiv sau senzorial cu Sonata lunii a lui Beethoven sau cu o zi mohorâtă de primăvară. Filmele lui nu pot fi văzute în orice stare de spirit, ceea ce nu înseamnă că sunt elitiste sau greoaie, ci că sunt impregnate de o anumită lentoare care merită savurată cu toate simţurile, nu doar cu ochii şi urechile. Astfel, dacă o priveşti atent pe Fontaine în Letter From an Unknown Woman îi poţi simţi chiar mirosul subtil de lavandă, iar pe Dannielle Darrieux în Madame de... o percepi fizic, de parcă te-ar atinge uşor sau şi-ar cuibări chipul trist sub bărbia ta.
Cunoaşteţi mulţi cineaşti capabili să confere atâtea dimensiuni personajelor lor? Eu i-aş epuiza enumerându-i pe degetele de la o mână...