O recentă anchetă întreprinsă telefonic de un cotidian foarte atent, în genere, la chestiunile culturale (pe care, din exces de zel, le mai deformează cînd şi cînd în relatări, uneori chiar rău de tot, dar ce farmec ar mai avea un ziar dacă nu ar publica, periodic, baliverne?) m-a pus în faţa unei chestiuni fără soluţie. După ce m-a invitat să-i numesc "nişte actori buni care nu joacă" şi după ce eu i-am produs o listă plinuţă, simpatica voce a domnişoarei însărcinate cu descifrarea misterelor vieţii teatrale m-a întrebat: "Şi de ce nu joacă?". Cu asta m-a încuiat. I-am răspuns, bîlbîindu-mă, că există felurite motive, că întrebarea ar trebui să le fie adresată mai întîi împricinaţilor şi apoi celor răspunzători, într-un fel sau altul, de ne-jocul lor (regizori, directori de teatru), ca, pînă la urmă, să mărturisesc, sincer şi smerit, că habar nu am. Fireşte, dezamăgind-o vădit. Am închis telefonul şi - ce să vezi? - am căzut pe gînduri. Chiar, de ce există oare actori buni care nu joacă, mai ales în condiţiile cînd scena românească duce o lipsă acută de profesionişti autentici? În toiul meditaţiilor, mi-am amintit de vizita pe care mi-o făcuse cu vreo două zile mai înainte, la teatrul unde îmi cîştig bucata principală din pîinea zilnică, o tînără actriţă foarte activă în mişcarea alternativă. Cu un fir de disperare bine ascuns în glas, mi-a spus că a venit, pur şi simplu, ca să se sfătuiască: joacă mult, e implicată în tot felul de "proiecte", dar simte că a început să îmbătrînească (are puţin peste 25 de ani) şi se teme că, încet-încet, va rămîne "pe dinafară"; nefiind angajată nicăieri, cum o să se descurce mai departe?
Pe un ton cît am putut de tonic, i-am sugerat să-şi alcătuiască un CV hiper-detaliat, în care să menţioneze absolut tot ce ştie să facă în materie de artă scenică (dans, cînt, pantomimă, mai ştiu eu ce) şi pe care să-l depună apoi... hm, unde? "Cred că în orice teatru găseşti un loc - un birou, un serviciu - în care se adună informaţii de acest gen (mă întrebam dacă în propriul meu teatru ar găsi), de care regizorii au nevoie atunci cînd fac o distribuţie." Nu mi-a plăcut să-i văd în ochi, la auzul acestei - nu-i aşa? - preţioase poveţe, neîncredere şi descurajare.
Deşi par să nu aibă prea mult a face una cu alta, aceste două întîmplări sînt de fapt legate printr-o sumedenie de fire, vizibile şi invizibile. În teorie, tot ceea ce-i trebuie unui om pentru a ajunge actor şi apoi, eventual, vedetă este o cantitate oarecare de talent. Dacă hotărăşte să-şi treacă această cantitate de talent printr-o şcoală specializată, el capătă (iar în teorie) şi tehnică, adică setul de cunoştinţe şi abilităţi necesare pentru a-şi pune în valoare harul şi a-l folosi plenar şi cît mai înţelept. (Dacă nu - dar asta se întîmplă în România atît de rar încît aproape că paranteza nu are rost -, poate intra într-o trupă de amatori sau poate încerca să trezească interesul unui producător de spectacole "culte", frecventînd "audiţiile" şi concursurile deschise.) După terminarea şcolii însă, toate posibilităţile îi sînt (absolut teoretic!) accesibile: el poate să se angajeze într-un teatru bugetar sau să-şi ofere serviciile unei companii independente, urmînd ca, atît într-un caz cît şi în celălalt, cantitatea sa iniţială de talent, şlefuită şi îmbogăţită prin studiu, să-l impună atenţiei publicului. Mai departe, desigur, ploaie de propuneri şi/sau angajamente, roluri mari, cronici delirante, aplauze, ovaţii, flori, triumf, celebritate, glorie!
În acest punct, sună deşteptătorul.
Coborînd din teorie în realitate, întîlnim o sumă de tineri - din ce în ce mai puţini, de la an la an - care, fie pentru că provin dintr-o familie "artistică", fie pentru că au asistat, întîmplător, la un spectacol ce i-a răscolit pînă în adîncul fiinţei, fie pentru că au văzut prea multe filme, sînt convinşi că vor să ajungă pe scenă. Ei vin să dea examen la şcolile de teatru unde, pentru că "oferta" e restrînsă (comparativ, oricum, cu timpurile cînd la Actorie se băteau treizeci pe un loc), iar statul subvenţionează instituţiile de învăţămînt artistic în funcţie de numărul de studenţi, sînt admişi cu toptanul, chiar dacă au defecte de vorbire (şi nu numai) frapante. Aici, în clasele-gigant cu patruzeci şi mai mult de cursanţi, profesorii (chiar şi cei foarte conştiincioşi) nu pot acorda fiecăruia decît o fărîmă de timp şi de atenţie. Presupuşii profesionişti care eclozează astfel sînt rareori capabili să se facă auziţi într-o sală normală sau să se mişte dezinvolt pe un podium luminat, aşa încît teatrele se feresc să-i angajeze ori îi iau, cel mult, pentru un "proiect". În consecinţă, nici tradiţionala ucenicie pe lîngă maeştri nu are cînd să se împlinească şi să-şi arate, eventual, roadele. În fine, cum regizorii sînt grăbiţi să termine spectacolele cît mai repede spre a zbura către un nou contract, dacă proaspătul artist nu-i e prieten directorului de scenă sau simpatic directorului de teatru, nimeni nu stă să-şi bată capul ca să-i descopere cantitatea aceea de talent cu care el a sperat să cucerească scena şi lumea. Iar talentul, ca orice lucru viu, oboseşte, îmbătrîneşte şi, pînă la urmă, moare.
Nu e o poveste veselă cea pe care am spus-o. Din păcate, este însă adevărată.