Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Cu filmu' la psihiatru - Mademoiselle, La pianiste, Elle est des nôtres


Florian-Rareş Tileagă

Man.In.Fest, mai 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Trei femei, trei drame, aceeaşi poveste. Nu te gândi la Powerpuff Girls, ci pur şi simplu la trei filme. Europene, şi vechi şi noi. Le-am cules din cinema, le-am adus în redacţie şi le-am prins în acelaşi cui, pentru că sunt gemene. Mademoiselle (1966, MB-Fr, Tony Richardson), La pianiste (2001, Fr, Michael Haneke) şi Elle est des nôtres (2003, Fr, Siegrid Alnoy). Da, vorbim de schizofrenie şi film.

Asta nu înseamnă că-ţi recomand Me, Myself and Irene sau, ferească Domnul, filmele cu vârcolaci. Pornim direct de la cele trei şi de la felul cum cinematografia europeană a ştiut, încă din anii '60, să cotrobăiască în psihologia feminină şi să scoată la iveală ceea ce Hollywood-ul acelor vremuri se cam ferea să încerce: abisurile unor conştiinţe la fel de aride şi nesenzaţionale ca orice cazuri clinice. Trei personaje feminine, pe care atât veteranii Richardson şi Haneke, cât şi debutantul Alnoy au reuşit să le fixeze într-o tipologie care va dura. Aşa, cam până când schizofrenia va dispărea de pe piaţa bolilor psihice grave şi va intra, cine ştie, în politică. Dar asta, nu-i aşa, doar în 2007... În fine, să o luăm şcolăreşte.


Filmele, femeile, fantomele.

Mademoiselle e povestea unei domnişoare (Jeanne Moreau), învăţătoare într-un sat din Anglia, care îşi consumă doză de adrenalină comiţând tot soiul de delicte, de la incendierea caselor şi inundarea satului la otrăvirea animalelor. Fireşte, fără ca statutul ei de dascăl onorabil să sufere ceva. N-o bănuieşte nimeni, cu excepţia fiului unui imigrant italian. Totul se încheie sec, cu uciderea italianului, suspectat de poliţie pentru crimele învăţătoarei.

Frumuseţea filmului lui Haneke, La pianiste, vine din rapiditatea cu care Erika, profesoară de pian, trece de la un comportament la altul. Ba severă, disciplinată şi insensibilă, ba voyeuristă, masochistă şi geloasă, într-un ritm pe care nici iubitul ei, un tânăr student, nu-l mai poate stăpâni. Filmul e un "must see", o ofertă de imagini şocante, între care scena finală a pedepsirii femeiide către iubit, atinge delirul.

Şi în Elles est des nôtres, drama tinerei secretare Christine e cât se poate de mult drama unei schizofrenice. Nu realizează cât de grav e că şi-a omorât prietena, o ascunde şi o uită repede, ca pe un coşmar, fiind gata să-şi reia viaţa şi rutina de toate zilele. Însă presiunea tot mai evidentă a poliţiei o deşteaptă, încet-încet, determinând-o să se predea.


Rutina.

Nici n-aş şti care din cele trei filme se joacă mai incitant cu monotonia. Poate Elles est..., fiindcă din postul ei de secretară interimară, Christine face un ritual al rutinei, împărţindu-şi viaţa pe casete, pe sertare, pe ce vrei tu. Acelaşi lucru şi aceleaşi convenţii îi ruginesc comportamentul în cel mai beckettian sens al cuvântului, iar ce e rigid devine o mască pentru ce e imprevizibil. Se întâmplă şi în cazul tinerei învăţătoare din Mademoiselle, unde ariditatea şi calmul micului sat britanic, în care ea predă, invită la gesturi tot mai zvâcnite. Lecţiile, plimbările şi viaţa învăţătoarei curg ca un şiroi de normalităţi ce nu miră pe nimeni şi care îi camuflează la fix personalitatea nr. 2... Sau cursurile de la universitate, seci şi severe, naveta fixă între casă şi serviciU, porţia zilnică de orgasm de la sex shop-ul din cartier şi serialul de la TV sunt pentru Erika, protagonista din La pianiste, ritualuri "sine qua non". Dar simţi cum bate, sub pojghiţa asta cuminte, un fel de puls pe care nimeni, nici măcar ea, ilustra profă de pian de la Conservatorul din Viena, nu-l poate stâmpăra. Femeia ştie că ceva morbid va ţâşni dinăuntru. Tot ce le rămâne celor trei femei de făcut e să joace rolul sănătosului.


Mediul.

O astfel de încăpăţânare în rutină nici n-ar încăpea într-un film cu decoruri inofensive. Au înţeles-o toţi trei regizorii, aşa încât producţiile lor sunt una mai frontală decât cealaltă. Satul din Mademoiselle, cu toată peisagistica lui rural-boemă, e de fapt un spaţiu strâmt, accidentat şi plin de secrete. Aici toate au altă faţetă, de la "pârâul cristalin", pe care învăţătoarea îl deviază înspre grajdurile oamenilor, la harta cu deşertul Saharei din spatele acesteia - splendidă punere în abis. Richardson alege simboluri intacte dar lente, lăsându-le să întârzie ca să perforeze mai bine semantica de ansamblu şi să lege predicaţie cu scene anterioare. La fel şi în La pianiste, pentru că nimic din ceea ce-i îngrijit nu rămâne nespurcat de sexualitatea insalubră a Erikăi. În toaleta Conservatorului, la Operă şi în propria cameră, Erika se grăbeşte să ne convingă că aici totul pare. Nici decorurile din Elles est... nu se lasă mai prejos. Ba chiar îşi ostentează cromatica, mizând - poate prea mult - pe simetriile şi contrastele de roşu, care la un loc ocupă cam două treimi din elementele scenografice. Ştiu, face sens cu incandescenţa secretă a personajului, aşa ca-n filmele lui Wiene, dar de la un punct culoarea e redundantă şi încetează să ajute acţiunea. Păcat. Oricum, ca în toate filmele mai mult picturale decât... cinematografice, tensiunea sare cu fiecare gros-plan, cu fiecare intervenţie sonoră de fundal, care aici intră într-o pastă de ecouri, pulsaţii de bas, zgomote înfundate.


Izolarea.

Adică le vezi doar tu, ca spectator. Sunt trei femei, cărora nu le convin decât spaţiile retrase, doar ale lor, în care să-şi confecţioneze şi să se bucure de propria versiune a realităţii. Se pune problema găsirii unui loc favorit de manifestare a tot ceea ce cutumele sociale nu permit, deci fiecare din ele are un refugiu asocial, fie că-i vorba de pădurea din Mademoiselle, de parcurile terne din Elles est... ori de cabina de proiecţii video porno din La pianiste.


Familia.

Zero. Nici pomeneală de spaţiu protector, nici măcar în La pianiste, unde mama profesoarei are o ştiinţă perfectă de a-şi încarcera fiica în cele mai aberante norme familiale. De altfel, absenţa unui model, fie el patern sau matern, e cheia de boltă în toate cele trei filme. Contează declinul personal complet, desprins de orice refugiu sănătos. Ai crede chiar că eroinele îşi găsesc un surogat de familie în amant, în colegi, în mediul constant de viaţă, deşi îl folosesc pe post de victimă.


Amantul.

Relaţia cu acesta e o mascaradă, scelerat senzuală în Mademoiselle, sado-maso în La pianiste, şubredă şi seacă în Elles est... În orice caz, sexualitatea femeii e explozivă, dar stângace foc, şi nu-i rezistă decât până la un punct tăietorul de lemne din filmul lui Richardson, bravul student al Erikăi şi amantul enigmatic al Christinei. Fiecare din cei trei e exponentul ferm al unei lumi în care femeia nu are acces decât dacă renunţă la jocurile ei suspecte. Îndârjirea ei şi virilitatea lui duc la o rupere neapărat violentă, ce trage după sine sancţiune după sancţiune.


Rivalul.

Nu e amantul, dar de fiecare dată e cineva superior, întodeauna cu straie de victimă şi ar fi primul dintre personajele secundare care îi depistează femeii dubla personalitate. Îl avem pe micul Claude, în Mademoiselle, care ştie cel mai bine că nimeni alta decât învăţătoarea e cea care a comis toate crimele de care tatăl lui e bănuit. Pentru acest motiv, băiatul se vede împins în spate, stigmatizat şi devine rivalul realităţii secrete pe care o poartă cu sine învăţătoarea. La pianiste e şi el un caz clasic de răzbunare. Erika e atât de posesivă, încât ochii dulci pe care studentul-amant îi face unei oarecare studente se soldează cu sancţionarea dură a acesteia. Pedeapsa pe care Erika i-o aplică fetei e reproşul pe care n-ar fi îndrăznit niciodată să-l facă iubitului. Cu alte cuvinte, din nou avem de-a face cu un personaj episodic, parte victimă, parte superior, care însă relevă din plin ceea ce n-ar trebui să se vadă. Abia gestul vindicativ, din gelozie, arată cât de scelerată e Erika. Cât despre Christine, aceasta vede în Pascal, tânărul angajat al firmei, un cal de bătaie pentru toate frustrările ei refulate.


Crima.

Sau clipa adevărului, pentru că abia acum iese la iveală femeia din interior, în toată splendoarea patimii ei. Deşi scapă basma curată, după întreg şirul de crime, învăţătoarea din Mademoiselle nu rămâne nedescoperită. Finalul filmului permite o atare ipoteză, având în vedere că pare o întoarcere la punctul de pornire, sugerând o nouă aventură în care un nou bărbat va ajunge să o despoaie pe femeie de faţetele ei. În La pianiste, scrisoarea masochistă a Erikăi îl dezgustă pe iubitul ei atât de tare, încât după ce pricepe cât de idiot a fost să iubească un astfel de monstru în straie de zână, o pedepseşte ca la carte. Iar remuşcările Christinei din Elles est..., pentru crima comisă, ajunge la o presiune demnă de fragmente din Dostoievski - vezi şi citatul din generic, preluat din Crimă şi pedeapsă. Se predă poliţiei şi cazul se închide.

În fine. Au rămas pe dinafară delicatese ca A History of Violence, Cast Away, A Beautiful Mind, The Mask şi atâtea altele, lucrate şi mai fascinant, pe alte coordonate, încât fiecare se laudă cu specificul ei inconfundabil. Deci... va urma...



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer