Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Raport de la Sundance 2007


Autori diverşi

Time Out Bucureşti, martie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Proaspăt întors de la festival, Ben Walters (Time Out Londra) detectează o nouă tendinţă în cinemaul indie american: moderaţia. De la război la sex, realizatorii de film din Statele Unite au o atitudine mai echilibrată faţă de subiectele sensibile. Să se fi încheiat oare epoca lui Michael Moore?

Judecând după cele vreo două duzini de filme pe care le-am prins acolo, Festivalul de Film de la Sundance de anul acesta a fost mediocru: două producţii oarecum remarcabile (pelicula filipineză Tuli, iar de la noi, Son of Rambow), câteva chestii plăcute, dar familiare (Rocket Science, făcut în maniera lui Wes Anderson, ori Eagle vs. Shark, care aminteşte de Napoleon Dynamite), câteva rateuri interesante (Low and Behold, filmat într-un New Orleans post-uraganul Katrina) şi din când în când câte o porcărie absolută (Hounddog, un film rizibil în care Dakota Fanning este violată). Dacă, în termeni estetici, mediocru nu sună prea apetisant, abordarea centristă a multora dintre filmele dedicate subiectelor fierbinţi pentru Statele Unite promite rezultate pozitive pe plan politic şi cultural. Candidaţii de orientare moderată din ambele partide americane care contează au câştigat teren, în opţiunile electoratului - iar modul nuanţat în care realizatorii de film atacă teme precum sexul, războiul şi religia aduce o binevenită notă de ambiguitate într-un climat uneori înfricoşător de polarizat.

Fireşte, în Statele Unite nu există subiect mai disputat decât războiul din Irak, al cărui spectru a bântuit şi la Sundance. Până acum, acest conflict a fost prezentat pe ecrane în stiluri puternic partizane, cu buletinele de ştiri ale reţelei Fox News la un capăt al spectrului şi acuzaţiile dure ale lui Michael Moore la celălalt capăt. În acest an s-au aflat în competiţie două documentare dedicate războiului - unul semnat de Rory Kennedy, Ghosts of Abu Ghraib, şi celălalt de Charles Ferguson, No End in Sight - şi dacă niciunul dintre ele nu lăuda excesiv campania militară, măcar nu erau exerciţii de căutat vinovaţii.

Ghosts... conţine interviuri cu mai mulţi soldaţi, prinşi asupra faptului în timp ce perpetuau abuzurile groteşti ce au făcut celebră închisoarea din Abu Ghraib - totuşi, spectatorul ajunge să se întrebe în ce măsură aceşti soldaţi nu sunt ţapi ispăşitori pentru gesturile superiorilor lor. Cât despre precizia chirurgicală cu care No End... atacă eforturile dezastruoase de continuare a războiului, ea este contrabalansată de strădaniile vizibile ale filmului de a-şi păstra obiectivitatea. Aşa cum se sublinia în revista Variety, "prezenţa foştilor soldaţi şi... faptul că se evită cu tot dinadinsul criticarea ideologiei politice, drept cauză fundamentală a unui plan de război nerealist, indică grija realizatorului de a nu-şi înstrăina publicul de centru-dreapta".

Cel mai izbitor exemplu al acestei abordări conciliante a chestiunii Irakului este oferit de debutul regizoral al lui James Strouse, Grace is Gone, avându-l cap de afiş pe John Cusack. Cusack joacă aici rolul unui veteran conservator, care se chinuie să spună fiicelor sale că mama lor a fost ucisă în misiune. Personajul Stanley pare iniţial un tip antipatic, veşnic nemulţumit şi lipsit de compasiune, dar remarci, apoi, că patriotismul lui şi devotamentul faţă de familie rezistă celor mai cumplite presiuni. Prin comparaţie, fratele lui cel şarmant şi liberal (Alessandro Nivola) este lipsit de substanţă. Dacă Stanley refuză să înfrunte realitatea, acest refuz poate fi atribuit încăpăţânării oarbe cu care administraţia Bush "perseverează până la capăt", dar filmul subliniază costurile umane pe care le suferă cei care îşi servesc ţara şi familiile lor. Cusack a arătat filmul unor prieteni care aveau rude în armată şi a constatat că "au fost destul de afectaţi, dar au considerat că poate aduce oarecare consolare".

Echivalentul domestic al războiului, în materie de polarizare a publicului, este sexualitatea, în special homosexualitatea şi mai în special intersecţia homosexualităţii cu religia. Am fost aşadar intrigat să văd două pelicule situate la această intersecţie, într-o manieră remarcabil de împăciuitoare. Documentarul For the Bible Tells Me So examinează ce spune, de fapt, Biblia despre comportamentul homosexual, precum şi presiunile adesea insuportabile la care sunt supuşi copiii gay din familii religioase, prezentând interviuri cu aceşti copii - inclusiv cu Gene Robinson, controversatul Episcop de New Hampshire - şi cu părinţii lor. Drama Save Me, pe de altă parte, urmăreşte intrarea unui tânăr epuizat din punct de vedere emoţional într-un centru "pentru foşti gay", în urma unei depresii.

Deşi documentarul este mai puternic, ambele pelicule evită naraţiunile deja convenţionale dedicate homosexualităţii - în care protagonistul sparge convenţiile conservatoare, represive, câştigându-şi respectul de sine şi independenţa - şi face în schimb eforturi considerabile să respecte dorinţa subiecţilor de a-şi reconcilia credinţa şi sexualitatea. Încă şi mai remarcabilă este strădania ambelor producţii de a arăta simpatie acelor părinţi a căror atitudine de respingere a produs atâta suferinţă. For the Bible... include interviuri cu o femeie care a învăţat ce înseamnă toleranţa abia după ce copilul ei s-a sinucis. Directoarea centrului din Save Me are o poveste similară şi, deşi rămâne intolerantă cu privire la homosexualitate - chiar şi după cei doi dintre "oaspeţii" săi se îndrăgostesc unul de celălalt -, ea este prezentată ca o persoană care, deşi disfuncţională, are intenţii bune.

Concentrându-se mai degrabă pe povestea unor oameni, decât pe chestiuni politice, filme ca Grace is Gone şi For the Bible pot explora subiecte delicate fără să-şi înfurie audienţa. Documentarul Zoo se confruntă cu o temă şi mai dificilă, cea a unui grup care încalcă un tabu universal. Inspirat de cazul bărbatului care, în 2005, a murit după ce a fost sodomizat de un cal, Zoo constă din interviuri cu zoofili şi îşi propune să arate relaţiile complet anarhice pe care aceşti oameni le au cu societatea şi aspiraţia lor spre transcendenţă, pe lângă nişte dorinţe mult mai concrete. E cam greu de înghiţit, dar e un exemplu al acestei tendinţe binevenite de a empatiza, în loc să acuzi.


Filme şi tendinţe

Sageata În ultimii ani, festivalul a fost criticat că s-a îndepărtat de ideea de cinema independent şi s-a apropiat de conceptul multiplex, deşi unii spun că în felul acesta mainstream-ul devine mai receptiv la vocile alternative.
Sageata Nominalizările încep să coincidă cu cele de la Oscar - de pildă, Little Miss Sunshine (lansat la Sundance) e nominalizat la 4 categorii ale Academiei, inclusiv Cel mai bun film. La fel s-a întâmplat cu An Inconvenient Truth, Iraq in Fragments, Half Nelson şi The Illusionist
Sageata Anul acesta, publicul a fost intrigat de filmele dedicate unor tabuuri sexuale (care sigur nu ajung la Oscaruri anul viitor). Documentarul Zoo oferă o viziune plină de simpatie asupra bărbatului (din Statul Washington) care, în 2005, a murit după ce a fost sodomizat de un cal. Horrorul Teeth readuce la viaţă mitul vaginei dentata (obsesie de pe la pieile roşii - cică fetele au un peşte cu dinţişori, introdus artistic!).
Sageata Marea porcărie a fost Hounddog, în stil gotic şi sudic de anii 50. Ziarele au sărit că e pornografie cu copii, căci Dakota Fanning e violată. De fapt, cică regizoarea & scenarista filmului, Deborah Kampmeier (aflată la debut), a realizat un script de toată jena, plin de clişee, de şerpi care simbolizează penisul (hahaha!) şi dialog nasol.
Sageata Alte filme (de ficţiune sau documentare) se ocupă de traumele recente suferite de psihicul poporului american. Două documentare - No End in Sight şi Ghosts of Abu Ghraib - critică administraţia Bush şi comportamentul ei în războiul din Irak în termeni foarte clari, dar filmul lui James C. Strouse - Grace is Gone, în care Cusack este tată şi văduv îndurerat al unei doamne din armată - se străduieşte să fie imparţial. Low and Behold este povestea unui tânăr şi naiv expert de asigurări, care încearcă să evalueze proporţiile reale ale distrugerilor aduse de Uraganul Katrina; este un film palid pe lângă cel al lui Spike Lee, When the Levees Broke, dar tot are nişte imagini remarcabile.
Sageata Autorul articolului nu a văzut decât două filme englezeşti: unul bun, unul nu prea. A Very British Gangster (regia Donal MacIntyre) e un portret cam indulgent al conducătorului de crime organizate din Manchester, Dominic Noonan. Son of Rambow, făcut de echipa de producţie video Hammer & Tongs (care a făcut şi The Hitchhiker's Guide to the Galaxy), este o poveste din anii '80 despre doi băieţi care se apucă să facă un film VHS în onoarea lui Rambo, după ce au văzut First Blood. Plin de imaginaţie şi umor, realmente emoţionant, cu un soundtrack foarte bun. Regizorul Garth Jennings a fost foarte reţinut când a prezentat filmul, dar publicul american a fost entuziasmat. Film britanic de prima mână.

(Ben Walters, traducere de Ema Stere)




 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer