Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Emigranţii

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Zâmbetul amar al înstrăinării în Emigranţii


Adrian Ţion

martie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Zâmbet sau rânjet de faţadă, îndurerat. Rictus simulat pe faţa unei întregi categorii sociale. Blazonul speciei marginalizate. Zâmbetul cinic al destinului ingrat. Nu-i aşa că nu seamănă cu Farmecul discret al... ? Bunuel cu burghezia lui, Mrozek cu emigranţii lui. Aşa e corect, aşa e bine, aşa e şi la Târgu Jiu. Continuu (DOOM2 permisiv) enumerativ. Mască şi demascarea armoniei sociale. Un ţipăt din subterană, asumat, evanescent, în surdină. Un zâmbet, condescendent până la urmă. Iată, e dificil să cuprinzi într-o sintagmă emblematică problematica din Emigranţii lui Slawomir Mrozek. Mai bine s-o las baltă. Nu-mi cere nimeni să contrag astfel esenţa unui spectacol, chiar dacă am aterizat pentru prima dată la Târgu Jiu ca spectator de teatru şi întrebarea camuflată sub aceste rânduri ar fi "a meritat?"

Destul de neîncrezător la început, m-am dumirit numaidecât că montând Emigranţii, Teatrul Dramatic "Elvira Godeanu" din Târgu Jiu răspunde unui imperativ al momentului: punerea într-o lumină necruţătoare a condiţiei emigrantului. Va să zică temă gravă, majoră, tulburătoare şi stânjenitoare în acelaşi timp. Numai pentru guvernanţii noştri e floare la ureche (mi-a şoptit cineva). Nu asta am vrut să spun, ci faptul că teatrul e acela care se apropie de cetăţean cu căldură şi înţelegere, nu şleahta diriguitorilor care fac legi pentru ei. Un exemplu elocvent e şi spectacolul de la Târgu Jiu. Un spectacol plin de forţa comunicării cu dilemele omului de azi, cu încercările şi năzuinţele lui.

Felul în care Horaţiu Ioan Apan îndreaptă reflectorul spre problematica piesei duce la o supradimensionare a temei. Dacă înainte de '89 piesa ne-a fost servită cu insistenţă în restrictiv registru moralizator (Alienarea are o singură cauză: părăsirea patriei, fuga din patria-mumă, fie că e vorba despre Polonia lui Mrozek sau România lui Ionescu) în sfârşit acest text, destul de important al lui Mrozek, nu însă emblematic, deci mai puţin "absurd", este aşezat de Apan între coordonatele fireşti ale unei corecte valorizări scenice. E vorba despre radiografierea, fără ochelari ideologici, a unui fenomen cu tot mai pronunţat impact în sânul societăţii contemporane.

Mai întâi impresionează decorul şi m-au impresionat conductele vag sclipicioase de la subsol, hamacul şi lada ca un sicriu, obiectele mărunte împrăştiate pe jos, pretutindeni (hârtii, ziare, păpuşi semidezmembrate), panoul transparent din mijloc, mânjit cu grafitti, şi ţipătul disperării reprodus din Munch pe o draperie aflată în stânga. Mai mult o mizerie aşa zicând "aristocratică", decât una pauperă. După ce au prins a se mişca cele două personaje, am înţeles că aranjamentul acesta aproape baroc sugera de fapt dezordinea şi haosul din sufletele lor răvăşite de umilinţe şi neîmpliniri. Un haos mustind de viaţă autentică, de frământări şi căutări nesfârşite. Autoarele decorului, Clara şi Eliza Labancz, au găsit o exteriorizare adecvată întortocheatelor căutări ale celor doi emigranţi.

Evoluţia actorilor (toată piesa) este flancată în două coloane sonore formate din zgomote de canal, transformate treptat în sunete de toacă şi apoi în recitarea unor versuri din sfâşietoare doine de înstrăinare. În final, apare chipul Maicii Domnului luminând peste acest purgatoriu al slăbiciunilor omeneşti, al derutei şi dezamăgirii profunde. Este semnul unui sprijin sacral pogorât peste aceste destine distruse de sălbăticia vieţii, care nu poate răzbate atâta vreme cât este zăvorât în conştiinţe meschine, abrutizate.

Emigranţii lui Horaţiu Ioan Apan este în egală măsură realizarea lui Radu Botar şi a lui Marian Negrescu, interpreţi de marcă ai spectacolului gorjean. Deşi diferiţi în stil şi manieră declamativă, cei doi actori se completează reciproc atât de fericit, aş spune, încât duo-ul lor nu poate rămâne fără ecou în lumea iubitorilor de teatru (am inclus aici spectatori şi specialişti deopotrivă).

Radu Botar, flexibil în nuanţarea replicilor, accede la un joc dezinvolt, preluând sarcinile rolului din mers, dar acordându-le, pe rând, importanţa cuvenită. El înaintează cu tact studiat spre conturarea unui personaj avar şi grobian în esenţă, dispus la perversiunea autoamăgirii continue. Trăieşte din propriile lui închipuiri pe care le povesteşte cu emfază. Nu e de mirare că devine un studiu de caz, o muză pentru colegul de cameră care lucrează în secret la o carte. Îşi ascunde banii trudnic obţinuţi într-un căţeluş de pluş, cumpără conserve pentru câini pentru că sunt mai ieftine şi când nu mai vede nici o cale de ieşire ajunge chiar la un simulacru de sinucidere prin spânzurare. Demascarea adevărului camuflat naiv în acest hăţiş de falsuri duce la izbucnirea conflictului dintre cei doi sau dintre ei şi lumea de afara, a străinilor. Ei au senzaţia, după cum spune la un moment dat unul dintre ei, "că trăiesc în burta" celor de afară ca nişte microbi, dar nu-şi pot asuma "luxul libertăţii depline". Rămân sclavi în lumea unor străini.

Marian Negrescu evoluează într-un registru mai sobru. Alegerea regizorului îşi dovedeşte aici eficienţa. El este emigrantul instruit, un tip mai subţire, cu preocupări intelectuale, dar tot un ratat. Gândeşte şi pentru celălalt, scrie o carte pe care o abandonează. Trebuie să te obişnuieşti cu pauzele în rostire ale lui Marian Negrescu. Ele îşi au rostul lor şi tâlcul lor în construirea tensiunii din secvenţele-cheie. Marian Negrescu ştie să pună în evidenţă natura melancolico-meditativă a personajului său, mai ales în şiragul de întrebări retorice rostite cu amărăciune în glas: "Da, da, libertatea va fi lege, iar legea - libertate. Oare nu acesta e scopul tuturor strădaniilor? Nu tindem oare spre acest ţel? Şi dacă toţi avem un ţel comun, dacă toţi dorim acelaşi lucru, ce ne împiedică să creăm o societate bună, înţeleaptă?"

În caietul-program se discuta ceva despre "provincializarea" teatrului contemporan, dar, părăsind, încântat de ce am văzut, incinta cochetului teatru condus de Marian Negrescu, m-am întrebat şi eu retoric: ce rost au aceste discuţii? Desigur, ar fi cazul să mai terminăm cu complexele astea. Ele chiar nu contează sau n-ar trebui să-i preocupe atât pe gorjeni. Important este că la Teatrul Dramatic "Elvira Godeanu" au loc evenimente teatrale de asemenea factură, că oraşul Târgu-Jiu are, găzduieşte şi produce valori. Restul ţine de retorica neproductivă a denigrării.




 Toate articolele despre Emigranţii


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Adrian Ţion


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer