Labirintul minţilor întunecate (I) - El laberinto del fauno

Cele mai interesante premiere cinematografice ale săptămânii sunt legate prin fire invizibile, dar rezistente, ca aţa de pescuit. Labirintul lui Pan / El laberinto del fauno de Guillermo del Toro, a fost lansat anul trecut la Cannes, câştigând de atunci încoace şi public, şi premii (cele mai recente sunt trei Oscaruri, fiind nominalizat la şase categorii). Requiem, de Hans-Christian Schmidt, a participat anul trecut la Festivalul de la Berlin, fiind unul dintre cele mai bune filme din selecţie, aducându-i debutantei Sandra Hüller Premiul de interpretare feminină, filmul fiind recompensat de critică cu Premiul FIPRESCI.

Bine, nu premiile şi marile festivaluri leagă cele două filme (şi nu că ar conta), ci faptul că tratează în chei diferite despre cât de obscură, de necuprinsă şi de sălbatică e mintea omenească.

El laberinto del fauno amestecă - cu puncte de joncţiune mobile - Spania fascistă a lui '44 (lupta de rezistenţă a partizanilor din nordul ţării) cu povestea fantastică a prinţesei Moanna şi a faunului care îi dă cartea cu pagini albe în care viitorul se desenează în tempera şi din care Moanna află ce etape are de parcurs pentru a demonstra că e cu adevărat prinţesă. Elementul care uneşte cele două planuri e fetiţa Ofelia, care tocmai a ajuns împreună cu mama ei gravidă în casa tatălui vitreg care e ofiţer şi care, pe lângă că e un tiran cu manifestări compulsive, e şi plătit să-i vâneze pe partizani. Scenariul lui del Toro are inteligenţa de a combina realitatea cu ficţiunea fără a denunţa decât în ultimă instanţă irealitatea poveştii cu faunul, Moanna şi zânele-insecte. Cred că del Toro e, în ciuda masivităţii lui fizice, un uriaş cu inimă de copil, pentru că se vede şi se simte din textura filmului că dă elementului magic forţa unei chei de boltă a existenţei. Ofelia are nevoie de fantezie ca să se ajute în trista-i nouă viaţă.

Interesant e cum înglobează del Toro elementele din basm în realitatea din '44, felul în care elementele se reflectă ca într-o oglindă dintr-un plan în celălalt, emoţia - în ultimă instanţă - pe care ţi-o dă finalul, când tragedia e cu totul înghiţită de basm, sublimată cu ajutorul metafizicii. Labirintul nu e atât în mintea fetiţei care îşi construieşte o realitate digerabilă, ci mai curând în mintea omenească în stare să urască şi să dorească moartea altuia.

El laberinto del fauno face bine ochiului, are o imagine extrem de lucrată, fără să fie calofilă, secvenţe în care culorile, lumina, toate elementele sunt în aşa fel puse încât să te trimită la basm. Imaginea lui Guillermo Navarro translează elegant şi decis de la un plan la altul, apropiindu-le cu atât mai mult.


Citeşte şi cronica Iuliei Blaga la Requiem aici.