Chintesenţa călătoriei iniţiatice - The Fountain (Re:Gal)

Poem filosofic şi poveste de dragoste, pelicula lui Darren Aronofsky este genul de film ce împarte, public şi critică deopotrivă, în două - cei care îl detestă cu pasiune şi cei care sînt cuceriţi de complexul spectacol oferit. Eu fac parte din cea de-a doua categorie şi, dincolo de calităţile evidente - imaginea lui Matthew Libatique defineşte cele trei epoci din culori şi jocuri de lumini şi umbre, făcând redundant orice înscris cu ancorare temporală iar scenografia lui James Chinlund pune la colţul ruşinii orice film de epocă sau futurist făcut vreodată - mă declar fascinată de acest film ce reuşeşte să pună în imagini munca de-o viaţă a lui Jung (mă refer strict la discuţia despre arhetipuri, extrem de folosită ca unealtă critică dar mai niciodată transformată în subiect).

Desfăşurată pe trei planuri temporale diferite (Spania conchistadorilor, America modernă şi cosmosul universal), călătoria celor trei eroi, conchistadorul, doctorul şi cosmonautul, în căutarea unui elixir (sau Fata Morgana, dacă doriţi) e chintesenţa călătoriei iniţiatice în tradiţie jungiană. Dacă priveşti poveştile ca fiind una şi îi contopeşti pe cei trei într-unul, lucrurile se simplifică enorm. Eroul e, pe rînd, stăpînit de umbre (dorinţa de a-şi salva soţia de boală îl fac să-şi sacrifice, inconştient, ultimele clipe petrecute alături de ea) şi de anima (dorinţa de a-i demonstra reginei fidelitatea îl fac să-şi sacrifice, fără regrete, ostaşii) pentru ca, în ultima sa călătorie, cosmică de acestă dată, el să sufere în fine transformarea provocată de experienţele acumulate şi să-şi accepte condiţia de muritor neputincios în faţa destinului. Cum filmul se doreşte (şi, zic eu, reuşeşte) a fi unic, povestea de dragoste se pliază pe aceeaşi idee de unicitate şi, în consecinţă, refuză se emoţioneze lacrimogen. Eroul e un umanist (în sensul renascentist al cuvîntului) şi deci nu crede decît în propriile-i forţe. Dragostea nu e scopul acţiunii ci motivaţia care îl împinge să acţioneze. Sună rece, dar a salva persoana iubită înseamnă, de fapt, a demonstra că e mai puternic decît destinul şi tocmai de aceea înfrîngerea e atît de dură. Înseamnă nu că dragostea a fost învinsă (ea există în viitor după cum există acum şi a existat şi acum 500 de ani) ci că omul a eşuat. Şi cum eşecul nu e acceptat cu uşurinţă, nici cei care detestă filmul nu acceptă ideea de dragoste raţională şi lipsită de sentimentalisme. Nu-i nimic. Eternitatea-i lungă şi certitudinile se mai şi schimbă...

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.