Mi-ar fi extrem de uşor să re:butez poemul metafizic al domnului Darren Aronofsky din cîteva mişcări de mouse şi apăsări pe tastatură - e un talmeş-balmeş pseudo-filosofic, structurat pe trei planuri temporale aparent confuze dar finalmente banale, unde se discută plat despre iubirea eternă şi unde se caută teatral puţul şi pendulul vieţii, care se dovedesc în final a fi un copăcel într-o bulă care seamănă suspect de mult cu ornamentele acelea de Crăciun pe care le faci cadou celor cărora n-ai chef să le cumperi nici un cadou (şi nici măcar nu pomenesc de conchistadori - pe ăştia trebuie să-i vedeţi ca să-i credeţi) - dar mă gîndesc că poate n-ar fi cinstit, nici faţă de film (fabulos vizual & auditiv), nici faţă de regizor (care posedă cojones, fără discuţie, dar fără mod de întrebuinţare), nici faţă de cei care i se închină cu smerenie (filmului, adică).
Aşadar: pot să accept un regizor (autor?) care ţine morţiş să-şi realizeze propria Odisee spaţială, atîta vreme cît povestea lui mă implică în vreun fel şi pe mine, spectatorul; pot să accept nu unul, nu două, ci trei setting-uri aberante, atîta vreme cît explorarea lor îmi aduce şi altceva decît căscaturi; pot să accept un scenariu scris de Mumbo şi co-scris de Jumbo, atîta vreme cît bazaconiile descrise sau vorbite au vreun înţeles măcar pentru protagonişti. Nu voi accepta niciodată un film care să mă trimită cu căruţa la bibliotecă pentru a reuşi (vezi-Doamne!) să-i desluşesc înţelesurile; nu voi accepta niciodată un film care să-mi ceară să trag un joint ca să-i apreciez "rimele" vizuale; în fine, nu voi accepta niciodată un film care să vorbească despre dragoste şi care să nu mă emoţioneze nici măcar cît buletinul meteo. Un film veritabil de cinema trebuie să mă facă să rîd, să plîng, să mă tem, să mă îngrozesc, să mă gîndesc, să iubesc - sau toate la un loc. După The Fountain am oftat, am ieşit şi m-am dus la pipi.