Ca niciodată, anul acesta, premiile UNITER au stîrnit pasiuni care degenerează în acuze soldate cu recuzări şi autodemiteri. De fapt, acum au dat în clocot tensiuni care se acumulează de mult.
Primele reacţii violente au apărut odată cu anunţarea nominalizărilor. Vlad Ivanov a refuzat nominalizarea la categoria "rol secundar". E dreptul său şi a făcut-o cît se poate de decent. Pe de altă parte, se poate discuta la nesfîrşit despre definiţia corectă a rolului principal / secundar. O reacţie ulcerată a venit dinspre Teatrul de comedie, prin persoana directorului său, George Mihăiţă, nemulţumit că spectacolul Revizorul nu a primit nici o nominalizare. Nu cred că GM are dreptate: spectacolul în chestie, cu un Revizor foarte slab (l-am numit pe Ştefan Bănică Jr.), e neomogen şi nu putea intra în discuţie la categoria "cel mai bun spectacol"; regia lui Horaţiu Mălăele, oricît de bună, e, totuşi, regie de actor şi nu putea candida la categoria "cea mai bună regie" (voi reveni); şi nu-mi pot imagina că GM îşi pleda singur cauza pentru "cel mai bun actor"... Or fi scris unii că e "rolul carierei sale", dar asta înseamnă cel mult că altul mai bun n-a făcut pînă acum (nu pot crede că cei care au scris aşa ceva au cinismul să insinueze că nici nu va mai face unul la fel) şi nu spune nimic despre comparaţia cu rolurile făcute de alţi actori; or, premiile asta fac: compară şi ierarhizează.
De fapt, nominalizările erau telefonate odată cu anunţarea componenţei juriului în al cărui cvintet era de aşteptat ca Iulia Popovici şi Oltiţa Cîntec să deţină partiturile principale (e o constatare, nu un reproş). Oricine ştia ce au scris ele (dar şi Adrian Mihalache şi Nicolae Prelipceanu) putea intui uşor o parte dintre nominalizări. Care, mă grăbesc s-o spun, sînt coerente şi cumva unitare. E clar că s-a voit premierea unor spectacole-eveniment, care aduc (din punctul de vedere al membrilor juriului) ceva nou în teatrul românesc (şi din acest motiv Revizorul nu avea cum să apară pe listă). S-a voit premierea unor succese de critică (despre care critică e vorba? ei, aici e mult de discutat), nu (doar) de casă - aşa că argumentul lui GM, că Marlene şi Revizorul fac săli pline, nu e la chestiune; la fel de neavenit era contraargumentul adus Magdalenei Boiangiu de Andrei Şerban, anume că spectacolul lui a plăcut tinerilor). Aceste premii nu se vor echivalent al Oscarurilor. Oricum, dacă acceptăm acest punct de plecare, cum ar fi putut lipsi dintre nominalizări Elizaveta Bam (Alexandru Tocilescu) şi Purificare (Andrei Şerban)? Chiar dacă mie nu mi-au plăcut, nu am cum să nu recunosc că fiecare dintre ele a marcat un moment important: ori la nivelul esteticii, ori al descoperirii posibilităţilor nebănuite ale unor actori, ori al interpretării unor texte extrem de dificile şi subtile (uneori la mai multe capitole deodată). În plus, ambele au scenografii remarcabile, imposibil de ocolit. Aşa încît, nominalizarea lor este cît se poate de firească. Cum la fel de firească mi se pare şi prezenţa în listă a spectacolului lui Mihai Măniuţiu (care mi-a şi plăcut). Că e violent, că "a mai făcut d-astea" nu e la obiect: i-a ieşit, spectacolul e bun, e jucat bine.
Nici obiecţia care se tot aduce, că "premiile se dau în gaşcă, există un acelaşi grup de "grei" care iau tot etc." nu ţine: Radu-Alexandru Nica e tînăr şi apreciat de foarte mulţi, aş zice, nu doar de "tinerii furioşi". La fel Radu Afrim.
Obiecţii, sigur, avem cu toţii. De exemplu, nu pricep de ce a fost nominalizat doar Marius Stănescu din spectacolul Hamletmachine (Dragoş Galgoţiu), ca şi cum spectacolul şi restul distribuţiei, scenografia, muzica ar fi fost inexistente sau toţi i-ar fi ridicat lui la fileu; nu e cazul, e un spectacol foarte bun şi unitar. Iar dacă la Măniuţiu nu a contat faptul că mai făcuse spectacole de aceeaşi factură cu cel nominalizat, nici la Galgoţiu n-ar fi trebuit să conteze.
Odată cu anunţarea juriului decident, au apărut alte critici, şi mai virulente. Dintre ele, ridicolă cu totul îmi pare a fi a lui Andrei Şerban. Care o contestă pe Alice Georgescu, pentru că i-a veştejit spectacolul, şi pe Ion Cojar care ar fi declarat că nici nu i-a văzut spectacolul. Pot să cred că IC nu vede de bunăvoie un spectacol ca Purificare, dar nu mă îndoiesc că se va duce să-l vadă ca membru responsabil şi plătit într-un juriu (cum, sînt convins, ar face şi AŞ cu, să zicem, Idolul şi Ion Anapoda la care nu prea mi-l imaginez ducîndu-se de plăcere). Dacă, pe de altă parte, problema lui AŞ e una de principiu: ce să caute într-un juriu cineva care a apucat să-şi anunţe deja preferinţele, de orice fel, nu pricep de ce nu a contestat-o din start pe Iulia Popovici, de exemplu. Lasă că, la limită, ar însemna ca din jurii să nu facă parte decît nou-născuţi sau extratereştri (din punctul ăsta de vedere, Alina Mang, cu doar cîteva cronici publicate în 2006, a fost ideală pentru juriu).
Nu sînt doar hachiţe de artişti. Totul porneşte, cum bine observa Marina Constantinescu în România literară, de la legitimitatea precară (în interiorul breslei şi nu numai) a celor numiţi într-un juriu sau altul. Uitaţi-vă în jur, la criticii cei mai vocali, care impun valorile în teatru, în literatură. Parcă ne-am întors la vremurile de început în care totul era de aşezat, vremuri în care un Titu Maiorescu ajungea rector la douăzeci şi trei de ani, iar între douăzeci şi opt şi treizeci şi doi de ani trasa trainic direcţiile pe care urma să evolueze cultura română. Sîntem oare în aceeaşi situaţie? Eu cred că nu. În plus, în teatru, lipsa unor criterii cît de cît clare, asumate şi de critici şi de artişti, poate şi faptul că, spre deosebire de criticul literar, care scrie, cel de teatru nu face teatru, duce inevitabil la conflicte ca cel de acum.
Aşadar nominalizările şi premiile care se vor acorda sînt cu siguranţă discutabile. Dar nu din motivele şi cu argumentele care s-au adus pînă acum. Cauza e mult mai profundă şi lumea nu pare foarte dornică să o discute.