Nicholas Garrigan, medic scoţian, tocmai ajunsese pe acele meleaguri africane. El va fi un Rasputin al lui Amin, sfetnic de taină, tămăduitor al trupului său şi amant al uneia dintre soţii; celălalt sfătuitor al generalului-preşedinte îi este propriul vis, acolo i se arată viitorul lumii în elemente de înfăptuit, ceea ce mi-a amintit de Emil Constantinescu, de fantoma lui Coposu din visul său şi de călugărul Vasile. Idi Amin joacă în aceeaşi echipă cu Stalin, Pol Pot, Ceauşescu , Mao, Kim Ir Sen şi Castro, iar la capitolul pedepse aplicate trădătorilor de neam, este o sursă de inspiraţie pentru un personaj cu nume de Vadim.
Pentru mine, cinematografic, personalitatea lui Idi Amin se conturează la intersecţia imaginii ce reiese din filmul pus în scenă de Macdonald cu cea din Autoportret-ul pe care preşedintele ugandez şi-l conturează în documentarul realizat de Barbet Schroeder în 1974. Idi Amin-ul construit de Whitaker îl întîlneşte pe cel real, din proiectul lui Schroeder, în replica pe care Gariggan i-o adresează în timp ce e torturat: "Eşti doar un copil!"
Poate că aţi văzut concertul Pink Floyd înregistrat în turneul Pulse din 1994. În a doua parte a interpretării, britanicii cîntă piesa "Brain Damage", avînd în fundal imagini sugestive din lumea politică mondială; versurile melodiei surprind excelent existenţa doctorului în relaţie cu intrigantul militar, politician şi vizionar Idi Amin Dada (pe scurt, I.A.D.). Din acest punct de vedere, pe istoria piesei Pink Floyd, desfăşurarea filmului poate fi astfel rezumată:
The lunatic is on the grass - după ce în prealabil îl vede ţinînd un discurs care aprinde mulţimea strînsă pe cîmpie la marginea unui sat, doctorul pansează mîna preşedintelui, rănită uşor.
The lunatic is in the hall - Amin îl aşteaptă pe Garrigan în palatul său din Kampala pentru a-i oferi onoarea de a-i deveni medic personal.
The lunatic is in my head - medicamentul pe care Amin i-l administrează doctorului e un amestec îmbietor de forţă, haz, joc şi responsabilitate, importanţă şi... teroare! Sedus, Garrigan devine una dintre jucăriile generalului. Dar acest aspect îi va deveni clar doctorului abia către final.
În atitudinea lui Garrigan faţă de Idi Amin din filmul lui Kevin Macdonald, mi-am văzut sentimentele din timpul vizionării autoportretului pe care generalul şi-l face în povestea lui Schroeder: "Amin e fascinant", îmi spuneam urmărindu-l în acţiune în documentar! O fascinaţie morbidă pe care o emană personalităţile diabolice care îşi asumă lucrări mesianice în numele cărora, cu o candoare năucitoare, pun la cale sute de mii crime: deşi eşti conştient că ai în faţă un monstru, ba zîmbeşti la glumele lui, ba îl crezi, ba te înduioşează.
Amin este un fanatic al adevărului, în special al adevărurilor pe care le simte, iar el simte deplin, în special prin intermediul visului... ştie exact ora, ziua, anul morţii sale, cunoaşte deja soarta poporului israelian, chiar vrea să ajute la îndeplinirea ei, suferă alături de foştii colonialişti britanici aflaţi în recesiune, încearcă să-i ajute... doreşte să mobilizeze populaţia afro-americană să-şi ia soarta în mîini, conform politicii lui de nişă, nici capitalism, nici comunism; iubeşte discuţiile deschise, mai ales cînd îi confirmă teoriile şi presupunerile, iubeşte ideea de familie, doar că nu doreşte să aibă făpturi nesănătoase într-a sa... astfel, Amin este un profet, un umanist, un revoluţionar, un prieten, un cap de familie! De asemenea, este un tip care patronează execuţii în public.
The Last King of Scotland e marcat de prezenţa actorului Forest Whitaker. Acesta e atît de posedat de personajul pe care-l interpretează încît abia foşnetul pungilor de popcorn în cinema, sau un telefon uitat deschis în sală îţi amintesc faptul că vezi un film şi că pe ecran nu e însuşi dictatorul în viaţă. Totuşi, povestea lui Macdouglas este una romanţată, realitatea şi ficţiunea se împletesc, rezultă o ţesătura nouă, unde imaginea lui Amin nu e chiar aceea a unui megaloman exersînd feţele răului, ci e aceea a unui bolnav psihic rămas nesupravegheat. În film, Amin pare bolnav... cumva, are o scuză!
Barbet Schroeder povesteşte cum, noaptea, în timpul şederii sale în Uganda, se-ntîmpla să pice tensiunea electrică în Kampala, din cauză că băieţii aruncau atîtea cadavre în Nil că nici măcar crocodilii nu mai răzbeau să le mănînce, aşa că trupurile ajungeau să blocheze turbinele hidrocentralelor. Această faţă a dictatorului o vedem prea puţin în istoria lui Macdonald.
1979. În urma unui conflict militar cu Tanzania, Amin e nevoit să fugă din ţară. Anul următor au loc alegeri. Le cîştigă Milton Obote. Poporul sărbătorea pe străzi...
"There is no dark side of the moon really.
Matter of fact it's all dark."