Cei mai tari - 300 - Eroii de la Termopile

Hai să ne măsurăm epopeile, deşi vă previn: a mea e mai mare. În fine, arătaţi-mi ce aveţi: Lord of the Rings, Gladiator, ceva Mel Gibson... Mda. Modest.

Mel Gibson? Ha! Mel Gibson e un pămpălău fără sînge-n aparatul de filmare. Gladiatorul? Pfffui! O aşchimodie. Şi pricolicii ăia din Lord of the Rings... Ăia-s războinici? Ăia-s bărbaţi? Hai să vă arăt eu bărbaţi. Ei trăiesc într-un loc numit Sparta, sub nişte ceruri supărate care trec de la arămiu la vineţiu şi înapoi, ca obrajii lui Dumnezeu într-o zi proastă. Musculaturile lor sînt perfecte, perfecte şi identice - 300 de perechi de pectorali care s-au dezvoltat exact la fel. Cum să vă descriu privirile lor? În astfel de cazuri, poeţii vorbesc ba despre o privire de oţel, ba despre una de jar, ba despre una de cremene - lista e lungă; ei bine, cine i-a făcut pe băieţii ăştia a vrut atît de tare să le asigure nişte priviri cu tot ce trebuie, încît a sfîrşit prin a le turna în ochi toată lista. Pînă şi ridurile lor de expresie sînt tot ce-ar trebui să fie ridurile unor eroi, după cum şi lupul ucis de regele lor, Leonidas, în perioada lui de formare, e un lup perfect, fabulos - pare tatăl tuturor lupilor din toate poveştile. (Da, ochii lui ard exact ca doi cărbuni aprinşi.)

Pe scurt, filmul ăsta - care se numeşte 300 şi spune povestea bătăliei de la Termopile - duce hiperbola cam cît de departe o poate duce o epopee cinematografică realizată în zilele noastre, adică mai mult pe computer decît pe platoul de filmare. Vă mai amintiţi de fulgii aceia amestecaţi cu scîntei care pluteau atît de frumos în prima secvenţă din Gladiator (şi, cu mult înainte de asta, în secvenţa funeraliilor lui Marc Aureliu din The Fall of the Roman Empire?) Ei bine, în aerul lui 300 plutesc şi mai multe chestii (fulgi, scîntei, puf de nuştiuce), şi mai frumos. Vă mai amintiţi de stolul de săgeţi din Braveheart (şi, cu mult înainte de asta, de cel din Henry V al lui Laurence Olivier)? Aici e şi mai şi: cerul se umple ca la o invazie de lăcuste. Vă mai amintiţi de elefantul ăla de luptă din Alexander, care se ridica pe labele din spate ca să-l salute pe calul Ducipal? Elefanţii de aici sînt şi mai şi - mai că nu se ridică pe labele din faţă. În acest film, totul e (totul trebuie să fie) şi mai şi; nu există nici o acţiune mai modestă, nici un gest mai relaxat, nici un moment în care povestea să curgă pur şi simplu. E o lume supraîncordată muscular, supracontrolată cromatic, închisă, fără aer - deci şi fără suflu epic. Pare lumea interioară a unui adolescent obsedat de culturism, dependent de jocuri video şi chinuit de tot felul de năluci venite de pe tărîmul mitic al Sexului Murdar. Într-un fel, asta şi este: o adaptare fidelă (realizată de Zack Snyder) a unei benzi desenate de Frank Miller.

Presupun că nu întrunesc (sau nu mai întrunesc) toate calităţile necesare pentru a mă bucura la maximum de imaginaţia lui Miller, dar încă mai pot aprecia latura ei sexoasă, murdar-adolescentină: Xerxes, regele perşilor, face planuri de război în mijlocul unei orgii de lesbiene, preoţii Spartei folosesc ca oracol, dar şi ca sclavă sexuală, o fată tînără şi frumoasă... Chestii tari. Dar să fiu al naibii dacă pot aprecia o idee despre eroism bazată aproape în întregime pe cultul adolescentin al corpului. Ce-i drept, filmul încearcă să ne asigure că bărbăţia spartană înseamnă mai mult decît atît - ea înseamnă respect, onoare, "cum să lupţi folosindu-ţi capul", "cum să lupţi folosindu-ţi inima" etc. Pe de altă parte, iată cum înţelege Leonidas să demonstreze aceste valori: atunci cînd solul persan îi recomandă (cît se poate de rezonabil) să-şi aleagă cu grijă următoarele cuvinte, el se gîndeşte ce se gîndeşte, după care se plictiseşte şi îi trage un şut în faţă. (Nu e ultima dată cînd strică nişte negocieri comportîndu-se ca ultimul psihopat.) Cît despre cei trei sute, vai de capul lor! Atunci cînd Leonidas îi întreabă ce sînt ei, ei nu pot să răspundă: "Războinici!" Tot ce pot ei să articuleze (în cor) e ceva de genul: "Babu! Babu! Babu!". Nu mă înţelegeţi greşit: nimeni nu respectă mai mult ca mine tradiţia macho-laconică, dar nu pot să respect trei sute de culturişti descreieraţi care fac "Babu! Babu! Babu!". Şi tot aş fi fost dispus să le fac galerie dacă măcar în luptă s-ar fi mişcat entuziasmant de bine, dar spectaculosul mişcărilor (şi al musculaturilor) ne e băgat în ochi cu atîta insistenţă (prin stop-cadre, ralantiuri şi accelerări nonstop), încît impresia finală e una de poză - adică de static.

S-a spus despre Lord of the Rings că e mai mult un joc video decît un film, dar era film toată ziua: avea nu numai simţul hiperbolei, ci şi simţul detaliului modest, cazual, necontrolabil tehnologic, care lasă să intre puţin aer într-o lume sută la sută inventată; eroismul lui Frodo şi al lui Sam nu era o poză, ci (în limitele literaturii pentru copii) un lucru viu şi imprevizibil, iar Legolas în mişcare era un spectacol la fel de cinematografic ca Fred Astaire. Dar despre 300 nu prea ştiu să vă spun ce e. Puteţi să-l întrebaţi personal, deşi mă îndoiesc că vă va răspunde altfel decît: "Babu! Babu! Babu!"

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.