Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Frida

Tovarăşi de artă - Frida (SUA, 2002)


Andrei Gorzo

Dilema, iunie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Radicalii sînt periculoşi, dar dau cele mai bune petreceri", spune cineva în filmul Frida. Şi adevărul este că pînă şi Cary Grant ar fi avut ce învăţa despre glamour, de la comuniştii ăştia mexicani. De exemplu, atunci cînd tovarăşul artist Diego Rivera (Alfred Molina) se ceartă pe chestiuni politice cu tovarăşul său în arta frescei, David Alfaro Siqueiros (Antonio Banderas), tovarăşa fotografă Tina Modotti (Ashley Judd) îi cheamă pe cei doi bărbaţi înapoi la problemele serioase: o sticlă de tărie şi un tango cu Tina, pentru bărbatul care trage duşca cea mai lungă. Cîştigă artista Frida Kahlo (Salma Hayek), viitoarea tovarăşă de viaţă a lui Diego (aveau să se căsătorească în 1929, apoi aveau să divorţeze, apoi aveau să se recăsătorească). Şi Frida o dansează pe Tina, o abandonează preţ de cîteva secunde şi un fum de ţigară, iar o dansează, şi în final o sărută pe buze. Văzînd toate acestea, Cary Grant ar fi făcut din două una: ori ar fi explicat că-i e cam cald şi s-ar fi întors în lumea lui - Coasta de Azur, Grace Kelly etc. -, ori s-ar fi lepădat pe veci de prostii capitaliste şi ar fi strigat: "Viva la revolución!" Asta ca să vă faceţi o idee despre exuberanţa molipsitoare a filmului. Această exuberanţă romantică şi comică este în sine un omagiu, adus nu numai Fridei şi lui Diego, energiei şi entuziasmului lor, ci şi unei epoci ale cărei energii şi entuziasme nu mai ştiau cum să se împartă între marile iluzii politice şi marile experimente artistice. De exemplu, montajul cinematografic era lucru mare (şi, pe deasupra, lucru sovietic mare) în anii '20, iar Frida conţine o lecţie excepţională de montaj - secvenţa accidentului de troleibuz din care eroina a ieşit marcată pe viaţă (asta se întîmpla la jumătatea anilor '20; ea avea 18 ani): imaginea Fridei în geamul troleibuzului, chiar înainte ca geamul să se facă ţăndări, nişte portocale ce se rostogolesc, un papagal care-şi ia zborul, şi praful de aur care o acoperă. Secvenţa care urmează - delirul Fridei - este primul dintr-o serie de plonjoane spectaculoase direct în imaginaţia eroinei. Mai tîrziu (acum sîntem în 1933), Frida merge la un cinematograf din New York ca să vadă King Kong; dar în locul animalului îşi vede soţul (comparaţia e oarecum jignitoare faţă de Kong, care, spre deosebire de Diego, e loial în amor), iar în laba lui se vede pe ea. Motivele călătoriei lui Diego Rivera la New York sînt celebre: Rockefeller (jucat de Edward Norton) i-a oferit bani, mîncare, băutură, femei, binecuvîntarea sa şi un perete întreg din Rockefeller Center, pe care să-l folosească aşa cum o vrea geniul său, iar geniul lui Diego a ales să folosească peretele lui Rockefeller ca să arate lumii ce urît e capitalismul şi ce mare e Lenin. (Povestea este spusă mai pe larg în deliciosul film - el însuşi o frescă - al lui Tim Robbins, The Cradle Will Rock, unde Rockefeller, interpretat de John Cusack, are replici mai bune: "Ăsta pictează pete de ciumă bubonică pe peretele meu!") Iată cum a căzut King Kong din graţiile lui Rockefeller şi de pe zgîrie-nori.

Mă bucur că realizatoarea Julie Taymor nu împinge prea departe paralela Diego-Kong. I-ar fi fost uşor să se încarce de mînie feministă şi să ne arate cum şarlatanul şi ipocritul (şi animalul) de Diego a sufocat-o în strînsoarea lui pe femeia asta mai talentată şi mai autentică decît el. Dar Diego al lui Alfred Molina, deşi un pic şarlatan, un pic clovn, un pic brută (sau poate chiar datorită acestor virtuţi), are un farmec prodigios (şi vîrsta îl domesticeşte, îl spiritualizează); iar Frida Salmei Hayek nu e genul de femeie care să plîngă, singură în patul ei, atunci cînd lumea e plină de obiecte care abia aşteaptă să se spargă în capul soţului, şi de oameni (femei - printre ele şi amante de-ale lui Diego - şi bărbaţi - printre ei şi bătrînul Troţki) care n-ar avea nimic împotrivă să-i ţină companie în pat. Cu alte cuvinte, lupta e egală şi, spre final, cînd vezi că luptătorii - o Frida muribundă, dat tot năbădăioasă, un Diego mai grav, domolit - încă mai sînt împreună, ca doi boxeri care, după multe runde, ajung să se sprijine unul de altul, realizezi că au cîştigat amîndoi. Şi că eşti mişcat: nu cunosc nici un alt film american (nici măcar unul de Sam Peckinpah) care să fi privit spre Mexic cu ochi atît de romantici, iar muzica lui Elliot Goldenthal pare ea însăşi amuzată de abundenţa ei emoţională.



 Toate articolele despre Frida


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Duminică la ora 11 - Frida, Dan Goanţă
 Frida - Când corpul cedează, sufletul nu are alt sanctuar decât zborul..., Giulia Ghica Dobre
 Gînd despre Frida, Oana Găină
 Frida - un film despre o pictoriţă talentată, Iulia Blaga
 Mustăcioara ei... , Alex. Leo Şerban
 Toate articolele despre Frida


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer