Dacă vom considera
Shallow Grave drept o fabulă de impact,
A Life Less Ordinary drept o comedie cam de r***t,
The Beach drept o alegorie... cu final telefonat,
28 Days Later drept un omagiu derivat / zombificat iar
Millions drept un
miş-maş colorat, atunci vom constata că
Sunshine este primul film "de gen" semnat Danny Boyle - ecranizarea după
Trainspotting a intrat de mult în categoria
cult-instantaneu şi acolo a rămas.
Nu-i prima dată cînd britanicul intră pe teren alături de romancierul / scenarist Alex Garland - prima oară (
The Beach, scenarizat însă de John Hodge) au
dat-o în bară, a doua oară (
28 Days Later) au înscris la vinclu; acum însă partida se joacă pe gazonul mereu alunecos al
SF-ului, unde orice fault cîntăreşte dublu, dacă faci henţ eşti eliminat la moment iar autogolurile sînt la ordinea zilei... Nu, nici eu nu ştiu ce
mi-a venit cu jargonul fotbalistic,
passons.
Spuneam că
Sunshine este un SF, dar este un SF britanic - ca atare seamănă şi nu seamănă cu exponatele de peste ocean. Adică imaginile
nu-s tropa-tropa, ci mai degrabă
trippy-trippy (şi obositor de stilizate), personajele (echipă
multi-rasială trimisă spre soare să detoneze o nucleară pentru ca noi ăştilalţi să regăsim expresia "iarna
nu-i ca vara") vorbesc în cimilituri delicat/ecologice, iar gîndurile eroului nu se mai citesc în ochii de gorilă simpatică ai lui Bruce Willis, de exemplu, ci în ochii de rechin metalizat ai continuei revelaţii Cillian Murphy. Aţi înţeles aşadar că avem
de-a face cu "
the thinking man's Armageddon" - decorurile nemaipomenite şi muzica aşijderea (John Murphy) combat cu spor clişeele şi mai dreg din gogomănia regizorului, care evită,
ce-i drept, capcana alienului mortal, dar oferă la schimb un monstrocel umanoid care le va aduce aminte celor mai gurmanzi dintre voi de un biftec tartar.