Păi... subtitrarea de la filmul de deschidere a Festivalului B-Est, Soare înşelător, a fost orice, numai subtitrare nu. Dacă, în aproape trei ore de film, au fost trei replici corect traduse, a fost bine. În rest, lucrurile au alternat între lipsa totală a traducerii şi proiecţia replicilor dintr-un cadru în cu totul alt cadru. De exemplu, pe la mijlocul filmului am citit replicile de final. Singurul cu umor care a salvat situaţia a fost Mihalkov însuşi, care a citat un scriitor din RDG ce afirmase, la doi ani după căderea zidului Berlinului, că tot ce a spus propaganda comunistă despre comunism este fals, dar ce a spus despre capitalism este adevărat. Dixit. (O ştire de ultimă oră ne anunţă că filmul va putea fi revăzut sîmbătă, 21 aprilie, la cinema Scala. Intrarea va fi liberă.)
Românii nu s-au oprit aici cu datul în stambă. În absenţa majorităţii criticilor şi a regizorilor de film (absenţă inexplicabilă, dar sugestivă pentru cât de interesată este breasla cineaştilor de propria profesie) ne-am trezit la master class cu tot felul de oameni nevorbiţi, a căror unică grijă era, probabil, să îi vadă mama sau prietenii la televizor cum au vorbit cu Mihalkov. Astfel că întrebările adresate cineastului au fost de-a dreptul idioate. De la asocierea numelui filmului său Soare înşelător cu schimbarea climei pînă la care e diferenţa dintre o dragoste adevărată şi o dragoste oarecare (?), de la ce relaţie are cu Dumnezeu la în ce curent se încadrează, Nikita Mihalkov a avut de suportat numeroase inepţii. Şi le-a suportat cu umor, umorul fiind, în opinia sa, calitatea esenţială a unui regizor. Master class-ul a fost compromis întrucît, deşi regizorul venise pregătit să lucreze, nu a avut cu cine şi a trebuit să facă faţă unei noi serii de tembelisme.
Sunt cîteva feţe care apar cu regularitate la orice eveniment din teatru şi cu aceeaşi regularitate iau cuvîntul şi o comit la greu. Cum eu mă ocup de ale teatrului, în film sunt pur şi simplu un cinefil fără mari pretenţii şi am fost la master class-ul lui Mihalkov în această ultimă calitate, nu pot să spun nimic despre prezenţa acestor oameni la evenimentele cinematografice. Dar, la conferinţele lui Andrei Şerban de la Teatrul Act, la work-shopul lui David Esrig, la toate întîlnirile cu diverşi regizori invitaţi pe la noi, micile sau marile inepţii apar negreşit. Parte din ele aparţin acestor cîtorva feţe. Sincer, nu ştiu cum îi cheamă că i-aş nominaliza. Şi asta spune multe, că nu ştim cine sunt aceşti oameni, deşi ne împiedicăm mereu de ei. Passons....
Mihalkov este un profesionist al cinema-ului şi discursul său despre gestul psihologic care conţine memoria biologică a personajului ar fi putut fi util pentru mulţi, şi regizori, şi actori, şi critici. Cu o condiţie - ca aceştia să fie în sală. Cum nu au fost, discuţia a deviat astfel că ne-am mulţumit să aflăm că Mihalkov nu va renunţa niciodată la mustaţa sa pentru că femeile nu i-ar ierta-o. Pentru oamenii curioşi în ceea ce îl priveşte pe regizorul Nikita Mihalkov, iată totuşi o informaţie importantă: a terminat două filme, Soare înşelător II şi Cei doisprezece, o adaptare a peliculei lui Lumet, 12 Angry Men.
Un pseudo-război anti Mihalkov
Ca de obicei cînd o personalitate, din orice domeniu ar fi ea, vine în România, există adulatori (o doamnă a urcat pe scenă doar ca să îl atingă pe Mihalkov, gestul reflex iconografic în varianta laică) şi detractori. Ultimii consideră mare chestie să se pună contra simpatiilor tîmpe ale primilor, de data asta, faţă de Mihalkov (aceeaşi situaţie cînd personajul în cauză a fost Sting, Papa, Depeche Mode, Shakira, preşedintele Bill Clinton, Bill Gates şi tak dale, vorba rusului). Dacă e doar atît, e nasol. Dacă sunt şi argumente, e bine. Nimeni nu trebuie nici adulat, nici demolat fără argumente. Nu susţin sub nici o formă exagerările nici într-o parte, nici în alta. Aşa că ambele poziţii mi se par, iertate să fie cuvintele mari, de cacao. Să trecem mai departe.
Energia bate filmul, teatrul, dansul, totul...
În puţinul timp în care a reuşit să se strecoare printre întrebările prosteşti sau absurde, Nikita Mihalkov a vorbit şi a încercat să demonstreze (ar fi şi reuşit, dacă în sală ar fi fost cineaştii, dar deh...) că energia în film e totul. Cuvintele nu au importanţă. Gestul psihologic este generator de energie. El conţine memoria biologică a personajului, identitatea sa, personalitatea sa. Un gest psihologic, de la Mihail Cehov citire (care a dezvoltat teoriile lui Stanislavski; de altfel, Stanislavki e bun pentru studiile medii, în timp ce Mihail Cehov e pentru cele superioare, zice Mihalkov) înseamnă orice mişcare care aparţine personajului, nu actorului. Memoria biologică a personajului este o forţă de influenţare imensă, susţine Mihalkov. Aşa cum, pe de altă parte, reflexia este mai puternică decît redarea. Reflectarea unui eveniment prin detaliile care îl însoţesc are un impact mult mai mare în imaginaţia spectatorului decît dacă ar fi arătat direct. Mihalkov a dat, printre altele, exemplul gerului. Năprasnicele geruri ruseşti au creat o întreagă gamă de imagini-tip în cinematografie. Mihalkov porneşte de la sugestia cuiva din public, mîna care se lipeşte de clanţă, o imagine-prototip, şi sugerează un copil căruia fratele mai mare îi promite o bomboană dacă sărută un lacăt. Camera ar trebui să surprindă doar momentul în care puştiul îşi apropie buzele de metalul îngheţat.
Memoria biologică, energia, gestul psihologic, metoda reflectării unui moment iniţial, toate trebuie conectate de către regizor. Iar regizorul este omul acela cu o mare capacitate de umor. Destul de mult încît, dacă nu iese nimic cu regia, umorul să îl ajute să treacă peste asta.
Şi la sfîrşit o imagine frumoasă desprinsă parcă din filmele sale (alea toate despre iubire, cum spune Mihalkov). Artistul trebuie să se ridice pe vîrfuri şi poate Dumnezeu îl va săruta pe ceafă.
(Oana Stoica
cinefil şi atît)