Pentru prima dată după mulţi ani, de la Eyes Wide Shut al lui Kubrick, o coloană sonoră mi-a apărut mai consistentă decât filmul în sine. Compozitorul Clint Mansell (Pi, Requiem for a Dream) reuşeşte, folosind două simple progresii, una de cinci note, cealaltă de trei note, să evite semieşecul epic al peliculei lui Aronofsky, care ne serveşte încă o dată un meniu interesant, dar prea greu de digerat. Minimalist convins, aşa cum îi stă bine unui compozitor de muzică de film, Mansell croşetează aceste două progresii în motive rafinate, care curg peste întreaga poveste.
Albumul e circular (se deschide şi se închide în tonuri moi de pian), fără a deveni plictisitor. The Last Man urcă punctual spre Holly Dread, pentru a se prăbuşi apoi, cu hurducături acustice, în Tree of Life, unde violoncelul este aproape sufocat de percuţie. Mansell reuşeşte să ţină muzica în mişcare chiar şi în absenţa percuţiei, recurgând la o inteligentă pulsaţie interpretativă a instrumentelor cu coarde, sesizabilă pe întregul disc, dar în special pe Death is a Disease.
Punctul culminant al albumului este, fără îndoială, Death is the Road to Awe, piesă în care toate artificiile converg spre tema majoră a filmului, înainte de minunata concluzie Togheter We Will Live Forever. Excelent interpretată de Kronos Quartet şi trupa Mogwai, coloana sonoră izbuteşte să iasă din ritmul timpului său, definindu-se ca o poveste de sine stătătoare, mai rotundă şi mai delicată decât filmul pe care-l slujeşte.