La zece zile după Paşti, potrivit cutumei balcanice şi nu celei europene (unde sărbătorile nu durează decât o zi, fiecare, oricât de importantă ar fi), Formaţiile muzicale ale Radioului şi-au reluat stagiunea. Mai întâi, Orchestra de Cameră cu un program atrăgător şi lejer: Concertul pentru violoncel în re major de Haydn (solist Alexandru Moroşanu), Concertul nr.21 în do major pentru pian (solist Antonio Di Cristofano) şi Simfonia nr.41 "Jupiter" de Mozart, dirijor Cristian Brâncuşi.
În tradiţia spiritului pascal invocat mai sus (deşi a rebours), vă rog să fiţi şi dumneavoastră, cititorii, indulgenţi şi să nu mă întrebaţi de ce nu voi comenta interpretarea celebrului concert haydnian pentru violoncel. Presupuneţi că nu l-am ascultat: am ajuns prea târziu la sala "Mihail Jora" din cauza circulaţiei fatale din Bucureşti, am ieşit din sală pentru a întâmpina un prieten care întârziase la rândul lui, mi s-a făcut rău (Doamne fereşte!) şi n-am mai auzit nimic timp de un sfert de oră... (De fapt, pur şi simplu nu mă îndur să "execut" pe cineva, aşa cum ar trebui, v-aţi închipuit deja, eram sigur, mulţumesc!).
Dacă va reieşi că nici cele două lucrări mozartiene, una mai frumoasă decât cealaltă, nu mi-au plăcut, ba chiar..., fiţi liniştiţi, n-am să critic prea tare nici interpretarea lor, oricât de greu mi-ar veni. Motivul e uşor de înţeles: nu poţi să fii cu unii mumă şi cu alţii ciumă!
De la primele sunete scoase de domnul Antonio Di Cristofano, mi-am zis că voi avea parte de o versiune intelectualizată, pe cât de rafinată, pe atât de distanţată de orice trăire, a Concertului de pian în do major. Interesant, nu? După o vreme mă simţeam ca Hans Castorp întins pe terasa sanatoriului din Davos, acoperit cu pături călduroase pentru a fi protejat de frigul pătrunzător al zăpezii căzute în ajun şi, între vis şi trezie, ascultând ca din depărtare o melodie ce părea să-i aparţină lui Mozart. Când s-a ajuns însă la partea secundă, una dintre cele mai inspirate din întreaga literatură pianistică, o senzaţie de răceală m-a trezit brusc la realitate. Castrată de orice urmă de sentiment, muzica se îndepărtase definitiv de mine, nu mai auzeam decât sunete aranjate în arpegii şi fragmente de game. E revoltător să cânţi ca o maşină... pardon, am promis că nu mă ambalez, mă opresc aici.
"Felul principal" al ospăţului muzical, Simfonia "Jupiter", în care îmi pusesem toate speranţele nesatisfăcute până atunci, se molipsise cumva de la pianistul dinainte. Era molcomă şi delicată, deloc autoritară şi îndrăzneaţă - cum numai Beethoven a mai reuşit să scrie peste ani, dar nici el din primele încercări. Mi-am amintit de experienţa nereuşită a lui Cristian Mandeal cu Simfonia nr.29 în la major (de la Ateneu) şi cred, în continuare, că e foarte greu să schimbi modul de receptare al unei lucrări consacrate. Decât dacă pui în loc un model care să aibă aceeaşi forţă de impact asupra ascultătorului, lucru foarte greu de realizat dar, desigur, nu imposibil. Numai că acum n-a fost cazul.