Ei bine, iata că în acest sfârşit de aprilie, ArCuB s-a revanşat faţă de iubitorii jazz-ului organizând acest Jazzy Spring, un mini-festival de patru zile, cu opt recitaluri, trei jam session-uri, două lansări de albume, o lansare de carte, o gală a premiilor jazz-ului românesc pe 2006, un workshop, un masterclass de contrabas şi o expoziţie de afişe de jazz.
Din păcate, am aflat destul de târziu despre aceste evenimente - nu ştiu dacă-i vina mea, că n-am fost eu "conectat" la ceea ce se întâmplă, sau dacă e o lipsă a organizatorilor pentru că au făcut o promovare insuficientă. Cert este că am participat doar la cele două recitaluri ale zilei de sâmbătă 28 aprilie 2007, de la Sala ArCuB.
Prima parte a serii ni l-a adus pe scenă pe extraordinarul Joey Baron, renumit baterist de jazz (la 52 de ani arată ca un tânăr de 35), care, într-un recital ne-mai-po-me-nit, ne-a făcut o demonstraţie a ceea ce înseamnă "a face muzică". Şi când această demonstraţie se derulează numai prin intermediul bateriei, fără alt acompaniament, fără efecte, doar omul cu bateria în faţa publicului, ei bine, atunci devii conştient că sus, pe scenă, senzaţionalul se află în faţa ochilor şi urechilor tale, binecuvântat de acea scânteie divină ce-atinge când şi când pe unul dintre noi.
N-aş vrea să credeţi că recitalul lui Joey Baron a însemnat o simplă etalare a virtuozităţii instrumentistului. A fost cu mult mai mult decât atât, muzica lui aducând în sală un larg spectru de senzaţii, de la reflecţia introspectivă şi până la emoţia sensibilă, de la virtuozitatea explozivă ori balansul ce-ţi mişcă şoldurile şi până la abstractul muzicii experimentale.
Primele două piese îndeamnă auditoriul la introspecţie, iar precizia execuţiei este elementul dominant, fie că-şi foloseşte numai palmele (în prima) sau că foloseşte nişte perii (în cea de-a doua). După care, în a treia piesă se dezlănţuie uraganul, te-aştepţi să vezi aşchii sărind din beţe, un scurt intermezzo în care vârtejul te lasă să cobori un pic pe pământ, după care iarăşi o exploziva descătuşare de energii încheie un pasaj aidoma celor din concertele în care bateristul este lăsat singur cu zbuciumul lui. Aici este pus în evidenţă sunetul acela specific întâlnit pe Masada Live in Sevilla, şi-mi dau seama că acesta provine de la felul distinctiv de amplasare a tobei mari - perpendicular pe direcţia pe care suntem obişnuiţi să o vedem, iar lângă ea, frontal spre public, încă o tobă ceva mai mică, percutată probabil prin intermediul altei pedale. A patra piesă, executată cu trestii, aduce echilibrul, iar a cincea, inspirată de My Foolish Heart a lui Bill Evans, aruncă o punte a sensibilităţii către publicul gata să fredoneze melodia ce-şi face loc spre suprafaţă; dar noi nu suntem un public relaxat, care să poată trece la asemenea exteriorizări, aşa că aplauzele furtunoase rămân singurul mod prin care împărtăşim artistului admiraţia noastră. Finalul aparţine experimentului, iar Baron îl invită să urce pe scenă pe Mircea Tiberian (director artistic al festivalului). Mă obişnuiesc greu cu sunetul pianului şi aproape că regret acest demers al lui Baron, dar după prima piesă sunt pregătit să le apreciez şi pe ultimele două. Iar la al doilea recital al serii realizez că fără acel final în duo baterie-pian, percepţia mea ar fi avut de suferit la începutul proiectului Hieroglyphics.
Închei mica poveste a recitalului lui Joey Baron cu un extras dintr-un interviu acordat de acesta revistei Modern Drummer şi citat de programul tipărit al mini-festivalului, în care vorbeşte despre misiunea sa ca muzician: "Dacă un trecător intră întâmplător la un concert de-al meu, nu trebuie să cunoască istoria muzicii pentru a se bucura de ceea ce aude. Aceasta este misiunea mea."
Vezi o piesă cu Joey Baron:
În pauză, lansarea unui album al lui Florin Răducanu, "Back To Bach", un proiect prezentat la festivalul din toamna lui 2005, şi despre care vă scriam atunci următoarele: "Un alt moment extraordinar al festivalului BucharestJazz2005 mi s-a părut a fi recitalul de pian al lui Florin Răducanu. Dacă anul trecut mă uimea cu compoziţia sa de jazz simfonic interpretată în formulă de big-band, anul acesta F.R. ne-a oferit un nou proiect al său, numit Back To Bach. Dacă anul trecut consideram că «la numai 31 de ani este deja unul dintre cei mai importanţi compozitori, aranjori, orchestratori de jazz», acum am putut admira in extenso, pe parcursul inspiratelor compoziţii, atât posesia unei deosebite tehnici, de pianist clasic, cu larg registru interpretativ, de la tonalităţi pline de sensibilitate şi până la dezvoltări de forţă şi viteză vecine cu performanţa sportivă, cât şi reale aptitudini improvizatorice. Se pare ca vom avea şanse să ne bucurăm şi de o înregistrare pe CD a acestui proiect."
În sfârşit, un proiect finalizat cu imprimare pe CD, în a cărui finalizare se pare ca Florin Răducanu a fost încurajat şi sprijinit de Alexandru Şipa, şi despre care autorul mărturiseşte următoarele: "Acest album se doreşte a fi un demers în susţinerea ideii că jazzul este o muzică improvizatorică şi trebuie <încadrată> în muzica cultă. Există mai multe stiluri de muzica de jazz, unele - în special cele din perioada de început a jazzului - sunt, într-adevăr, muzică de dans sau entertainment. Odată cu Era Bop, jazzul şi-a schimbat mesajul estetic, devenind o muzică de concert. Sper că cei ce vor asculta acest album, fără prejudecăţi şi patterns-uri estetice, vor înţelege corect mesajul estetico-muzical pe care doresc să-l promovez."
Totuşi, o nelămurire: de ce la lansarea unui disc nu găseşti şi discul propriu-zis la vânzare? Văzându-mă atât de nedumerit, Florin Răducanu mi-a cedat unul dintre CD-urile de promovare, cu autograful lui... dar tot nelămurit am rămas.
După pauză, după cum v-am spus deja, am asistat la evoluţia Hieroglyphics, un proiect al pianistului român stabilit în New York, Lucian Ban. O formulă de quartet uşor inedită: pian, contrabas (Jeff Carney), baterie (invitat special Barry Altschul, un alt baterist celebru printre iubitorii jazzului modern) şi vioară acustică (invitat Mark Feldman, un foarte activ muzician în zona jazz-ului cameral si de avangardă). Conform aşteptărilor de la o asemenea formulă, un excelent recital de jazz modern, pe compoziţii Lucian Ban, în care acesta şi-a asumat cu mare dezinvoltură rolul de conducător discret. Temele sunt propuse iniţial cu multă energie de vioara lui Feldman şi dezvoltate ulterior de formula completă sau cu numeroase pasaje solistice, ori de duo sau trio, în diferite formule, în care Ban experimentează sonorităţile free.
O seară extraordinară, plină de muzicieni excepţionali, care pe lângă bucuria de a-i vedea şi asculta, îţi lasă şi regretul de a nu fi participat şi la celelalte concerte ori jam session-uri ale festivalului...