Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Cidade de Deus

Gangsterii-şi fac cruce cu arma


Alex. Leo Şerban

România Literară, iulie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cidade de Deus / Oraşul zeilor durează 130 de minute şi - vorba lui Tudor Caranfil - putea să dureze 13 sau 1300, (in)toleranţa unora şi altora la el ar fi fost aceeaşi...

Filmul brazilianului Fernando Meirelles (co-regizoare: Katia Lund) se numeşte, în original, Cidade de Deus (în traducere: "Oraşul Domnului") şi a fost, peste tot, tradus ca atare - "City of God", etc. La noi, probabil, "s"-ul din titlu a jucat unora feste - şi-aşa se face că ne-am pricopsit cu acest "zeilor" total aiurea! Nu este singura eroare de traducere: unul din personajele principale se numeşte "Z pequeno" ("micul Z", sau... "Z-uleţu'"!), numai că în versiunea românească este preluat, din engleză, ca "Li'l Z"!... Sau (dar aici este vorba, deja, de chichiricioşenie), oamenii din favela se referă la ea prin "ghetou" - cînd, evident, "mahala" sau "cartier" s-ar fi potrivit mai bine (despre "ghetou" vorbesc doar cei din afara lui!). În general însă, dialogurile - multe, bogate şi ramificate precum poveştile - sună bine: traducătorul s-a străduit să păstreze argoul "zeilor", aducînd (încă) o nuanţă de autentic la autenticul dezarmant al filmului.

"Autentic" este poate un cuvînt prea şters: lumea din Cidade de Deus este atît de adevărată încît face să explodeze ecranul! Bazat pe un roman (scris de Paolo Lins) scenarizat de Braulio Mantovani, filmul lui Meirelles (un cvasi-debutant, avînd în vedere că precedentele sale lungmetraje - O menino maluquinho, 1996, şi Domesticas o filme, 1999 - au fost co-regizate) poate fi văzut (şi) ca o docu-dramă, numai că este de o intensitate şi o inventivitate care transcende genul. Braulio Mantovani a numărat 300 de personaje în romanul lui Lins şi cel puţin 100 de poveşti diferite. Acţiunea începe în anii '70 şi ajunge aproximativ pînă în zilele noastre. Există un narator, "Buscape" ("Rachetă"), un fiu al favelei, care ar fi putut să devină gangster - precum fratele şi "fraţii" săi de cartier -, însă devine fotoreporter. Prin ochii lui şi, mai ales, prin prisma facondei sale "naturale" - stilizate corespunzător de scriitor şi de scenarist - vedem, auzim şi simţim (enorm, monstruos) tot ce se-ntîmplă în "Oraşul Domnului".

Aspectul "documentar" mărturiseşte şi o chestiune cumva "para-artistică", socială: este un film nu doar "inspirat de fapte reale" - cum ne avertizează pregenericul -, ci de-a dreptul marcat, traversat şi pătruns de o realitate pe care o ştim (şi-o uităm imediat...) de la telejurnale şi pe care, iată, nu televiziunea (cu "atenţia" ei de 3-4 minute per subiect) ne-o face sensibilă, ci doar un film ca acesta, fierbinte, frenetic, furios... Doar Cinema-ul! Şi există atîta Cinema - fierbinte, frenetic, furios - în acest film încît nu (mai) putem uita, nici o secundă, ceea ce se-ntîmplă în "Oraşul Domnului"...!

E ca şi cum Meirelles, ajutat de Katia Lund (care a cunoscut lumea favelelor şi căreia i se datorează facilitarea "contactelor" echipei filmului cu lumea descrisă), ar fi adus neorealismului o completare: facem un film despre traficul de droguri, cu cei care-l fac, pentru cei care scapă! Interpreţi neprofesionişti, "locaţii autentice" (deşi nu s-a putut turna chiar în Cidade de Deus, ci într-o altă favela - Nova Sepetiba), complicitatea gangsterilor (scenariul a ajuns chiar în închisoarea Bangu, unde i s-a dat OK-ul cu "recomandarea de a nu copia filmele ameriane şi de a arăta realitatea aşa cum e ea"!) şi - last, but not least - implicarea reală a realizatorilor în soarta "copiilor străzii" din acest colţ uitat de lume: după încheierea filmărilor, Meirelles şi Lund au înfiinţat o fundaţie pentru ajutorarea acestora!

Toate acestea, fireşte, n-ar însemna mare lucru, oricît de "nobile" intenţiile, dacă Cidade de Deus n-ar fi un exemplu de Cinema viu, violent şi poetic în egală măsură - una din acele opere care marchează un moment şi care-ţi marchează viaţa pentru totdeauna. S-a spus despre Cidade... că are acel amestec de adrenalină şi virtuozitate formală care transformă un film oarecare într-unul "cult"; aşa este. Dar aşa era şi Născuţi asasini, mult-prea comentatul film al lui Oliver Stone care dădea crimei un nume bun, televiziunii unul rău iar autorului său, o conştiinţă liniştită... Amestecul de crimă şi teribilism există şi-n Cidade de Deus, doar că el nu are nimic forţat. Filmul brazilian nu este nici "manifest estetic", nici "artă angajată"; este Cinema moral de cea mai bună factură - acela care, pe lîngă "adrenalină, virtuozitate" ş.cl (lucruri pe care le găseşti în filmele americane), te face să meditezi la lumea sucită în care trăim. Este un film cu inimă şi creier - care a luat de la Tarantino carcasa şi a umplut-o cu sînge în loc de vopsea.

Mai mult decît la Tarantino, Stone şi neorealiştii italieni, Cidade de Deus m-a făcut să mă gîndesc la poezie. Poate părea o "impietate" să găseşti poezie într-un film atît de dur, în care viaţa multora atîrnă de un deget pe trăgaci... Mai mult, unii au văzut în Cidade... (încă) un caz de cinema care face crima seducătoare, ambalînd-o în imagini de o frumuseţe aspră şi-ntr-un ritm de videoclip ce trebuie să ţină pasul cu habitudinile unui public tot mai nerăbdător... De aici şi pînă la a-l acuza de "glorificarea Crimei" n-a mai fost decît un pas! Dar este un pas greşit: cum ar trebui, oare, să se vorbească despre "acele lucruri despre care nu vrei să se vorbească" (aici: droguri, crimă, promiscuitate, dincolo: moarte sau Holocaust) dacă nu la prezent, în "aici-şi-acum"-ul emoţiei? Nici o formă (sau formulă) nu este inocentă, dar dacă Cinema=Manipulare, forma devine secundară, ea avînd doar rolul de a te trage de mînecă să vezi filmul. Or, Cidade de Deus e un film care trebuie văzut pentru că - dincolo de formă - are ceva de spus. Ceva grav. Care nu te poate lăsa indiferent.

Există atîtea momente extraordinare în acest film extraordinar încît un simplu inventar al lor poate părea reductiv... Există scena de la-nceput, absolut antologică, cu acel "prindeţi găina!" care dă tonul întregului film - vital, periculos de hilar, picaresc. Există toate acele răsuciri vertiginoase de poveşti şi de perspective, pline de faconda romanelor latino-americane. Există dialogul aproape shakespearian între o fată şi iubitul ei gangster - ea îi spune că-l iubeşte dar că-l lasă dacă nu se lasă de crime, el îi spune că nu-şi doreşte o viaţă tihnită în care să fie un nimeni dar că o iubeşte ca nimeni altul... Există acel moment teribil în care un puşti este somat să ucidă un alt puşti - oricare dintre cei doi din bătaia armei, amîndoi fiind prietenii săi. Şi mai există un scurt "detaliu", lipsit de emfază şi profund revelator: un gangster care-şi face semnul crucii cu arma... Este mai mult decît un gest "printre altele", mai mult decît un indiciu: este o întreagă metafizică! Cidade de Deus se înalţă, în asemenea momente, mult deasupra bunelor intenţii, a misionarismului documentar şi a cinema-ului realist, brut şi brutal, pentru a cunoaşte - în fulguraţia mistică şi poetică a unei clipe - vertijul de-a fi uman, dureros de uman.



 Toate articolele despre Cidade de Deus
Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Oraşul Dumnezeului Brazilian – Cidade de Deus, Giulia Ghica Dobre
 Cidade de Deus - Numai Diavolul pe pământul soarelui, Doinel Tronaru
 CIDADE DE DEUS / Oraşul Zeilor, Distribuitor Independenţa Film


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer