Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Sunshine

Să fie lumină - Sunshine


Andrei Gorzo

Dilema Veche, aprilie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ce trebuie să facă un echipaj de cosmonauţi atunci cînd nava lor începe să scîrţîie din toate încheieturile, computerul de bord e în plină criză de personalitate, sera e în flăcări, iar căpitanul şi încă un om sînt afară, în spaţiu, ocupaţi cu diverse reparaţii casnice? Ce trebuie să facă patru cosmonauţi ca să treacă de pe o navă pe o altă navă fără pasarelă, cu un singur costum şi într-o temperatură de minus 273 de grade? Cum fac şapte cosmonauţi ca să-şi ducă pînă la capăt misiunea, în condiţiile în care oxigenul de la bord nu mai ajunge decît pentru patru dintre ei? Iată cîteva dintre problemele cu care ne distrează noul film al lui Danny Boyle, Sunshine. Plasat într-un viitor apropiat, cînd, contrar temerilor actuale, pămîntul se răceşte de la o zi la alta, filmul spune povestea unui echipaj care călătoreşte spre soare, într-o navă numită Icarus II (ştiu, nu aşa i-aţi spune dvs. unei nave cu care speraţi să ajungeţi la soare şi să vă mai şi întoarceţi, dar asta e), cu misiunea de a-l reaprinde. Mai precis, misiunea lor e să detoneze o bombă: rezultatul ar fi "naşterea unei noi stele dintr-o stea muribundă", "un Big Bang la scară mică"; dacă nu chiar o nouă Creaţie, măcar o restaurare a lucrării lui Dumnezeu din ziua a patra.

Nu poţi să porneşti la o asemenea treabă fără ca, pe parcurs (drumul durează doi ani), să te lovească anumite gînduri şi, într-adevăr, pe măsură ce Icarus II se apropie de destinaţie, soarele pare să-l cheme tot mai des pe psihologul Searle (Cliff Curtis) în observatorul navei, după cum pare să pătrundă tot mai adînc (ca planeta Solaris din Solaris) în visele fizicianului Capa (Cillian Murphy, ai cărui ochi de un azuriu beatific sînt la fel de avizi de lumină, de revelaţie, ca ai lui Keir Dullea din 2001: O odisee spaţială). Mai e şi misterul navei Icarus I, care a dispărut în cursul unei misiuni identice şi pe care cel de-al doilea echipaj o găseşte după şapte ani, pe baza unui semnal interceptat în apropierea planetei Mercur. La bordul ei descoperă cîţiva oameni transformaţi în statui de cenuşă, mult praf ce se dovedeşte a fi tot cenuşă şi un mesaj lăsat de căpitanul Pinbacker, a cărui idee principală este că Dumnezeu e mare, iar oamenii nu sînt decît praf şi cenuşă. OK, nu e o veste tocmai nouă, dar dacă Pinbacker a aflat-o direct din gura lui Dumnezeu? Dacă s-au împrietenit la cataramă şi de şapte ani se întreţin zilnic pe tema asta?

Boyle e omul care a făcut Trainspotting şi, după cum o dovedeşte faimosul plonjon în adîncurile feerice ale unei toalete, executat de Ewan McGregor în acel film, vizionarismul lui tinde să fie mai degrabă neţesălat şi spasmodic decît cultivat şi grandios, ca la Kubrick sau la Tarkovski. Ce-mi place la Sunshine e faptul că nu lasă Acele Lucruri Mari să-l distragă prea tare de la îndatoririle sale de aventură onestă. Nu sînt în dispoziţia de a blasfemia împotriva lui Solaris sau a lui 2001 şi nici măcar nu sînt sigur că Sunshine merită un drum pînă la Multiplex; ce pot să afirm este că, dacă la un moment dat, într-o seară cu ploaie şi televizor, voi avea de ales între a revedea cum accede Keir Dullea, cu asistenţa extratereştrilor, la un nivel ontologic superior şi a revedea cum se descurcă patru cosmonauţi ca să treacă de pe o navă pe alta, cu un singur costum, ştiu ce voi alege. (Bine, hai să blasfemiez: problema cu cei patru cosmonauţi e pur şi simplu mai interesantă decît nivelul ontologic al lui Dullea.)

Calităţile noului film al lui Boyle (ca şi ale desantului său precedent în SF, 28 Days Later) sînt calităţile bunului film de serie B: o anumită expeditivitate care nu lasă loc pentru bombasticism, un casting mai degrabă solid decît stelar, o încredere justificată în acele clişee care vor avea întotdeauna efect - semnalul care reapare după şapte ani, computerul care-i informează sec pe eroi că au un pasager clandestin (nu, nu e un extraterestru eviscerator, dar nu pentru că Boyle ar privi de sus specia respectivă - după cum atestă 28 Days Later, el nu-i priveşte de sus nici pe zombii canibali -, ci pentru că, pur şi simplu, n-a fost să fie). Ce nu-i iese bine e dimensiunea vizionară, halucinogenă, pe care, fidel vechilor lui obiceiuri, încearcă s-o dea aventurii: inserturile aproape subliminale cu feţe neidentificabile ce rînjesc hidos (cel puţin aşa mi s-a părut mie; poate că ele, de fapt, trimiteau bezele) sînt ieftine, dar eficiente, însă întîlnirea cu amicul lui Dumnezeu e o dezamăgire, iar climaxul incandescent e confuz. De fapt, toate filmele lui Boyle de după Trainspotting (1996) tind să cadă în haos; spre deosebire de cei care au aşteptat de la el filme mari şi, prin urmare, nu au nici un cuvînt bun de spus despre cariera lui ulterioară, eu am impresia că parfumul de serie B al ultimelor lui filme e simpatic şi i se potriveşte, dar nu pot să nu mă întreb ce s-a întîmplat cu eleganţa formală demonstrată în filmul lui de debut, Shallow Grave. E ca şi cum s-ar fi molipsit de anarhismul eroilor săi din Trainspotting, de alergia lor la onorabilitate şi disciplină, şi, oricît ar vrea (deşi nu sînt sigur că vrea), nu mai poate să-şi revină.



 Toate articolele despre Sunshine


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Dă Soarele mai tare şi închide-l! - Sunshine, Radu Preda
 Sunspotting - Sunshine, Alin Ludu Dumbravă
 Un anti-Armageddon - Sunshine (Re:miză), Alin Ludu Dumbravă
 Hot! Hot! Hot! - Sunshine, Andrei Creţulescu
 Cu un soare nu se face lumină - Sunshine, Iulia Blaga
 Toate articolele despre Sunshine


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer