Acţiunea noului film se petrece în 1944, la cinci ani de la terminarea războiului civil, într-o garnizoană franchistă înconjurată de păduri ce încă mai adăpostesc rebeli republicani. Comandantul garnizoanei, căpitanul Vidal (Sergi López), şi-a chemat lîngă el soţia gravidă (deşi drumul greu i-a pus în pericol sarcina), pentru că "un fiu trebuie să se nască acolo unde e tatăl său". Gîndul că fiul respectiv ar putea să fie de fapt o fiică nici măcar nu trece prin mintea lui Vidal - în lumea pe care încearcă el s-o construiască, totul se va reduce la taţi şi fii. Ceea ce o lasă complet pe dinafară pe fiica lui vitregă, Ofelia (Ivana Baquero), care a venit cu mama ei. Cu alte cuvinte, o lasă perfect disponibilă pentru întîlnirea cu fantasticul. "Pentru ca basmul să poată începe" - scria psihanalistul Bruno Bettelheim - "copilul trebuie să se găsească într-un moment din viaţa lui în care fără ajutorul basmului ar rămîne blocat, exclus, umilit, degradat" şi, din momentul în care coboară din maşină - o fetiţă de 10 ani cu un teanc de cărţi în braţe -, Ofelia pare pregătită, deschisă spre experienţa magicului. Primul lucru pe care-l face este să culeagă de pe drum o piatră aparent inocentă, să găsească un idol de piatră aparent decăzut şi să pună piatra la locul ei, în ochiul idolului. Această acţiune eliberează o lăcustă imensă, în care Ofelia recunoaşte o zînă. Zîna o conduce la un faun (Doug Jones), care are o faţă de Hellboy încrucişat cu un idol de lemn şi un corp ce pare făcut din scoarţă şi nămol uscat. "Mirosea a pămînt", povesteşte mai tîrziu eroina, dar această completare verbală e superfluă: practic simţiserăm. Intensitatea detaliului senzorial e năucitoare: aproape că simţim umezeala muşchilor de pe pietre şi gîdilătura lînei din vesta fetiţei. Această hiperconcreteţe (care pur şi simplu te face să te simţi mai viu decît la alte filme) e valabilă nu numai pentru imagini, ci şi pentru sunete - sfîrîitul unei ţigări aprinse, pocnetul mai multor umbrele deschise simultan -, şi nu numai în labirintul subteran al faunului, ci şi în lumea agresiv-nefermecată a căpitanului Vidal.
În ce relaţie sînt cele două lumi? S-ar putea spune, presupun, că lumea de basm reprezintă riposta forţelor imaginaţiei împotriva aplatizantelor idealuri fasciste de ordine şi obedienţă întrupate de Vidal, dar opoziţia nu e atît de simplă. În primul rînd, însuşi faunul, care o supune pe eroină la trei încercări, cere de la ea obedienţă oarbă. În al doilea rînd, Vidal însuşi aruncă peste imaginaţia spectatorului o umbră la fel de impresionantă ca a oricărui monstru de basm. În prima noapte petrecută de Ofelia la garnizoană, căpitanul execută sumar doi suspecţi - pe unul dintre ei, într-o manieră mai oribilă decît s-ar aştepta cineva (cel puţin dintre spectatorii care îşi aduc copiii); dar ce-ţi rămîne din această scenă, dincolo de atrocitatea ei, e conturul argintat împrumutat tuturor personajelor de semiluna magică de deasupra lor - aceeaşi semilună care veghează prima escapadă a Ofeliei în lumea ei secretă. După asta te-ai aştepta ca Vidal să se mai potolească - deja a făcut destul ca să-ţi fie frică de el pînă la sfîrşitul filmului. Dar el creşte, devine şi mai teribil (de fapt, devine unul dintre cei mai teribili oponenţi de care a avut parte vreodată o eroină de basm), şi vine un moment înfricoşător în care lumea subterană se închide, lăsînd-o pe Ofelia fără nici un aliat în afară de umila servitoare Mercedes (Maribel Verdú). Una dintre cele mai emoţionante teme ale filmului este această alianţă a femeilor împotriva unei falocraţii milităroase al cărei principal articol de credinţă e sacralitatea legăturii dintre tată şi fiu; la final, Mercedes taie această legătură dintr-o replică.
Mi se pare un film la fel de feminist ca Volver, deşi nu într-un fel atît de vizibil. De fapt, asta îmi place cel mai mult la filmul lui del Toro - faptul că temele lui nu ies pe de-a întregul la suprafaţă, ci rămîn în subteran. Nu se adună într-o schemă imediat desluşibilă, ci se încîlcesc ca rădăcinile monstruoase şi fascinante ale unui copac de basm.