Prima observaţie: Sala Olimpia din Timişoara nu e un spaţiu potrivit pentru concerte. Imaginează-ţi un teren de handbal / futsal: într-un capăt - artiştii, în celălalt - publicul înghesuit la galerie. Între cele două tabere, un no man's land uriaş pe unde mişună timid doar fotoreporterii. Cam greu să-ţi deschizi canalele...
A doua observaţie: sîrbo-croatul are mulţi fani ultraşi la Timişoara. Şi mulţi co-etnici. Acum un secol, sîrbii erau a patra etnie ca importanţă din oraş. "Să fii sîrb" încă mai e o calitate prin locurile astea. Succesul muzicii lui Bregovic a amplificat mîndria cu care tinerii bănăţeni îşi revendică rădăcinile slave.
"Muzica e primul limbaj articulat al omului. O minune" zice Goran Bregovic. Nu crede că mai există vreun compozitor care să se distreze aşa bine ca el. Îşi plimbă muzica peste tot, din Argentina pînă în Coreea. După turneul din Romînia va pleca în Islanda şi Norvegia, apoi va ajunge la Beirut, lîngă graniţa cu Irakul. Pe 8 mai m-am decis să uit de filmele, de petrecerile pe muzica lui. M-am decis să văd concertul cu ochi proaspeţi, ca de copil.
În urale extaziate se desfăşoară pe teren unsprezecele de bază. Apare un ansamblu de şapte suflători, cu cămăşi descheiate, brîu şi opinci. Apoi, două doamne în port (una acoperită cu un suprarealist coif cu flori). Un tînăr în negru se aşează la tobe & acordeon. Un domn în costum de mire se aşează lîngă laptop. Primele două rafale muzicale mi-au ridicat părul - ca nişte ace - pe tot corpul. Emoţii de-nu-ştiu-unde mi-au destupat canalele cu forţa. Din păcate, s-au astupat repede. Muzica devenea din ce în ce mai repetitivă, asemeni dansului pe loc al celor două cîntăreţe din Sofia. Vocile lor (miere+metal) aduc însă cu un cor de preotese antice. De pe altă lume par şi ondulările flamenco cu accent sîrbesc ale vocii tînărului în doliu, secundul lui Bregovic (Ognjan Radivojevic).
În această primă parte, Bregovic mai mult dirijează (nu s-a încălzit decît la sfîrşit cînd şi-a lepădat haina de mire). Exceptînd Ausencia, sunt prezentate piese de pe viitorul album care reflectă orientarea recentă spre operă şi teatru. Rolul principal revine alămurilor (Wedding and Funeral Orchestra). În Banat, la muzica asta de trombonclarinetrompetăsax îi zice blec muzik (de la blech - tablă, alamă, în germană). Unii n-au gustat-o. Frustrarea lor s-a spart în capul organizatorului: Dan Chişu (Dakino). În momentul triumfului, generalii romani erau însoţiţi de un sclav care le şoptea la ureche: memento mori! Sclavul lui Chişu a fost personificat de un domn rotofei şi recalcitrant care îşi cerea zgomotos banii înapoi: "Chişule! Am plătit pentru Goran Bregovici, nu pentru maimuţoii ăştia".
Partea a doua a concertului a dat publicului ce îşi dorea mai tare. De la minimala In the death car au curs hiturile Ederlezi, Mesecina pînă spre finalul apoteotic cu (boom! boom!) Kalashnikov. Aici audienţa a strigat "La ataaac!" după o schemă repetată în toamnă la Bucureşti, cu ocazia operei ţigăneşti: Karmen cu final fericit.
Multă vreme, Bregovic a fost sinonim cu Kusturica. Consider că perioada (pînă la) Underground a fost şi cea mai bună. Poate că s-a schimbat doar percepţia mea despre el. În mare, compune şi azi acelaşi cocteil energetic care sună foarte bine live. S-a tot vorbit de corpul "balcanic" pe care grefează diverse bucăţi, de la kletzmer la doină. E acea "Marjana, Maria Roşca, Mariuşka", vorba cîntecului. Stilul său, tot mai "popular" în lume, se apropie (pe alocuri) periculos de manele. Ederlezi sună a kitsch pe coloana sonoră de la Borat. Probabil că anglo-saxonii îl găsesc exotic. Dar nu poţi ilustra cu Bregovic orice zonă aflată la est de Paris şi la vest de Afganisthan.
Observaţie finală: îl prefer pe Bregovic în sala de cinema. Sau în difuzoarele de la chefurile din studenţie. În nici un caz nu vreau să mi-l amintesc drept mirele de pe un teren de handbal (pînă la finele turneului mai are de bătut trei săli de sport - Braşov, Tîrgu-Mureş, Cluj- şi un patinoar - Galaţi). S-ar putea să-mi amintesc însă de tînărul în doliu.