Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici diverse

4 jetabile şi-o înmormîntare


Alex. Leo Şerban

România Literară, august 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un veteran precum William Friedkin (un Oscar pentru Filiera franceză, Exorcistul, Cruising) revine pe ecrane cu The hunted / Animal de pradă (Animal ar fi fost suficient...). "Animalul" este Benicio Del Toro (Oscar pentru Traffic), un fel de "Mumu pădurii", fost soldat de elită în Bosnia (?), lăsat la vatră şi devenit justiţiar forestier - sau forestier justiţiar -, în fine, ce mai contează. Cel care l-a instruit, învăţîndu-l tot ce ştie (adică să ucidă), este Tommy Lee Jones (Oscar pentru Evadatul), numai că acum "creatura" s-a întors împotriva omenirii, din raţiuni ce-ar putea fi psihanalizate - dar nu-n filmul ăsta.

De fapt, "filmul ăsta" nu face mare lucru: îi aruncă în urmărire pe cei doi oscarizaţi, îl aruncă pe Friedkin în urmărirea celor doi, pe spectator - dacă are răbdare - în urmărirea celor trei şi-a unei poveşti atît de răsvăzute încît veşnica pomenire a subiectului ar fi o insultă adusă paginii de România literară...

Animal de pradă începe OK, o coteşte rapid spre mediocru, continuă slăbuţ şi sfîrşeşte ca o catastrofă: cînd cei doi ajung, la final, să-şi care pumni, picioare, şişuri, toporişte şi ce mai găsesc la îndemînă, "distracţia" este maximă....

Nu merită să-l bifaţi decît ca să vedeţi cum e posibil ca un film care are de toate (locaţii spectaculoase, un regizor mare, actori "grei", acţiune cît cuprinde) să plictisească în aşa hal.

***


Dacă Friedkin avea o reputaţie de apărat, francezul Bernie Bonvoisin n-are nici una, aşa că n-are cum să-i cauzeze dacă spun că Blanche - debutul său pe ecranele româneşti - este unul din cele mai idioate filme pe care le-am văzut în ultima vreme!

O fătucă asistă neputincioasă la uciderea nobililor săi părinţi, în Franţa sec. XVII; cînd creşte mare, nu are decît un singur gînd: să-şi răzbune genitorii. Aşa că devine un fel de Robiniţa Hood corcită cu Laleaua Neagră, tot timpul călare, cu mască pe faţă şi-o garderobă "black is beautiful".

Dînsa este Lou Doillon, fiica lui Jane Birkin - cu care seamănă întrucîtva, în mai urît - şi a regizorului Jacques Doillon (Ponette) - de la care a luat, probabil, feminitatea. Domnişoara Doillon are graţie cît un ciulin ofilit, o voce spartă şi talent la fel; ce caută în filmul lui musiu Bonvoisin putem intui, dar ce caută Jean Rochefort (Mazarin), Gerard Depardieu (d'Artagnan), Carole Bouquet (Ana de Austria) în acelaşi film - iată micul mister...

Nu vreau să sugerez, cumva, că ar căuta altceva decît b.a.n.i.i. - dar, chiar şi-aşa, tot nu se-nţelege de ce trebuie să joace - toţi! - atît de gros şi de apăsat?! Ludovic al XIV-lea este un maimuţoi pudrat, Mazarin - un manipulator ratat, Regina-Mamă - o tîrfă de popă, d'Artagnan - o namilă şi-atît, printre toate aceste personaje "simpatice" ale curţii Regelui-Soare mai făcîndu-şi loc o unealtă tembelă a cardinalului (Antoine de Caunes) şi un traficant de droguri columbian (!)... Căci această parodie-paranghelie intră în categoria aceea suspectă de film franţuzesc ce se vrea "deştept", drept pentru care ridiculizează Trecutul prin aluzii la prezent (şi invers).

De rîs, vă asigur, nu rîde nimeni - dar este, oricum, o performanţă să aduci chiar ce e mai prost dintr-o cinematografie care, de bine-de rău, se descurcă binişor în faţa "colosului hollywoodian".

***


În aceeaşi categorie - a aşa-zisului "divertisment" 100% decerebrat - intră (sau mai degrabă iese) şi Pop Star: Lizzie Maguire, regizat de celebrul Jim Fall. (A fost o glumă.) Deşi "targetul" acestui tip de (sub)producţii este adolescenta acneică, filmul a rulat la cinema "Studio", unde se află UCIN-ul şi unde ultimul picior de adolescentă acneică a călcat acum vreo 50 de ani...

Pe tiparul - bine înfipt în istoria genului - al dublurii de personalitate, cu "teenagers" super-anoşti, o instructoare super-enervantă şi-o super-călătorie la Roma în care se bifează - pe muzică - toate clişeele (gîndiţi-vă la Trevi, Tibrul, Coloseul, Piazza di Spagna...), Pop Star reuşeşte să nu aibă pic de personalitate şi să fie - de la un capăt la altul - o groaznică pierdere de timp.

***


Exact pe acelaşi calapod, Ce-şi doreşte o fată, în regia lui Dennie Gordon (e o "ea"!), are măcar cîţiva actori buni în distribuţie (Colin Firth, Eileen Atkins, Jonathan Pryce), ceea ce face siropul mai suportabil. Căci este - fireşte - acelaşi sirop, la-nceput picurat şi-apoi scurs sănătos din străvechea frunză sempervirescentă a Sfintei Telenovela, care se sărbătoreşte în fiecare după-amiază şi care a fost canonizată o dată cu "marea schismă" între Telenovela de Vest şi Filmul Indian de Est.

Ce-şi doreşte fata din titlu - şi filmul cu-acelaşi titlu - de la noi? S-avem răbdare să ne povestească, bătrîneşte, cum s-a dus de la New York la Londra, în căutarea tatălui-său-pe-care-nu-l-a-cunoscut-niciodată-şi-simte-cum-îi-lipseşte-jumătate-din-ea... Tatăl nu e orişicine: e Lord Dashwood, cu o tradiţie multiseculară în spate şi-o promiţătoare carieră politică în faţă. În plus, lordul este pe punctul de a se căsători cu o carieristă - fiica eminenţei lui cenuşii - şi are deja o fiică vitregă, care nu e doar vitregă, ci chiar o adevărată scorpie... Vă gîndiţi la "Cenuşăreasa"? Nu trebuie să vă gîndiţi prea mult: filmul bate apropouri din două-n două replici. Şi, vorba fetei - aruncată peste umăr rivalei sale vitrege: "Să-ţi vînd un pont: Cenuşăreasa cîştigă!" (Şi încă unul - din partea cronicarului: în film "apar" Regina Elisabeta, Prinţul Charles şi cei doi princiari fii ai săi... Sosiile lor, bineînţeles - dar sînt destul de reuşite!)

***


Acestea fiind zise, ce poate vedea în acest moment, pe marile ecrane româneşti, un spectator de cinema care nu e nici tembel, nici masochist?

Că veni vorba de Anglia, o comedie britanică dementă, dementă, care povesteşte amorul dintre o gospodină din Wales şi antreprenorul de pompe funebre... Nu vi se pare cine ştie ce? Să precizez atunci că gospodina este Brenda Blethyn (premiu la Cannes pentru Secrets and Lies), cioclul este genialul Alfred Molina (Frida), rivalul său întru rigor mortis este nu mai puţin colosalul Christopher Walken, iar în rolul amantei soţului gospodinei (n-)o s-o recunoaşteţi pe australianca Naomi Watts (Mulholland Drive); cu o asemenea distribuţie şi cu o supradoză de umor negru mai savuroasă şi mai ingenioasă decît "Ştirile de la ora 5" trecute pe musical, Plots with a view / Dragoste "mortală" pare ecranizarea, în fine reuşită (Tony Richardson o ratase), a genialei "novella" The Loved One de Evelyn Waugh...

Să recapitulăm deci: umor macabru, gaguri funebre, o imaginaţie dezlănţuită, "vigor mortis", Fred, Ginger şi... Jerry Springer! Nu-l rataţi.


Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer