Next / Capcana timpului - De la maniile anilor cincizeci, la idiosincrasiile mileniului III

Philip K. Dick (1928-1982) rămâne unul dintre cei mai mari scriitori S.F. ai tuturor timpurilor - în special prin inteligenţa sa de a construi contexte impalpabile, realităţi atât de evanescente încât îţi scapă printre degete, ploturi ce sfârşesc prin a-ţi submina credinţa propriei identităţi... E practic imposibil să mai gândeşti la fel, o dată ce ai citit Ubik sau The Man in the High Castle - iar Do Androids Dream of Electric Sheep? a ajuns pe ecran sub forma neuitatului Blade Runner, unul dintre piscurile superlative ale filmului S.F.

Din păcate, pe vremea lui Dick - şi nu numai - scriitorii S.F. nu trăiau cu aer, şi erau adesea nevoiţi să scrie chiar şi în cele mai neinspirate momente, ca să nu-i caute pe-acasă moartea de inaniţie. Cine a parcurs mai scrupulos bibliografia marelui autor, ştie că multe povestioare inepte au ieşit din maşina lui de scris - inclusiv The Golden Man (1954), despre un viitor post-apocaliptic unde omenirea degenerată e ameninţată să fie înlocuită de mutanţi paranormali. Serviciile speciale îl capturează pe Cris, un asemenea mutant capabil să "vadă", în viitor, toate consecinţele posibile ale unei acţiuni, ca un şahist genial - şi încep să-l studieze. Dar Cris mai are o proprietate, doar de el ştiută - pielea lui aurie are efecte afrodisiace irezistibile, drept pentru care seduce o agentă, o lasă însărcinată şi fuge, semn că pe această cale respectivii mutanţi vor infiltra şi înlătura omenirea nemutantă.

În toată această inepţie marcată de idiosincrasii proprii anilor cincizeci, singura parte cu adevărat meritorie este cea privind facultăţile vizionare ale lui Cris. Aşadar, nu e de mirare că scenaristul Gary Goldman a înlăturat toate gugumăniile prăfuite din jur, luând numai acest nugget de aur pentru a face din el un storyline mai în ton cu exigenţele zilelor noastre. Dar nu singur, ci împreună cu Jonathan Hensleigh şi Paul Bernbaum. Şi n-au pus în loc idei mai bune decât ale lui Dick, ci pur şi simplu marotele zilei de azi. Pe şleau spus: s-au adunat trei tâmpiţi, ca să scrie un scenariu şi mai tâmpit.

Culmea - au ajustat vizionarismul lui Cris, folosind o idee dintr-o altă povestire S.F. veche (dar excelentă, de astă dată: Now+n now-n de Robert Silverberg; pe generic, nici vorbă, aşa că Bob ar putea lejer să le ia ceva bănuţi în justiţie, pentru plagiat). În proza lui Silverberg, eroul comunica zilnic, la aceeaşi oră, prin telepatie, cu el cel de poimâine şi el cel de alaltăieri - prilej cu care îşi dădea sieşi rezultatele curselor şi putea să parieze pe câştigători; evident, paria modest, ca să nu bată la ochi - doar atât cât să aibă din ce trăi bine. Până când, în viaţa lui apare o femeie... dar nu e nici locul şi nici momentul să vă spun aici toată povestirea.

Ei bine, Goldman, Hensleigh şi Bernbaum îl iau pe Cris (numele i-l lasă neschimbat, ca să nu se mai încurce), şi-l pun să poată vedea oricând viitorul, în limita a două minute. Putere pe care şi-o foloseşte ca să joace la cazinou, în Vegas (evident, mizează modest, ca să nu bată la ochi - doar atât cât să aibă din ce trăi bine). Drept paravan, face pe iluzionistul. Până când, în viaţa lui apare o femeie... dar nu e nici locul şi nici momentul să vă povestesc aici tot filmul.

Vă spun numai că nişte terorişti ruso-francezi (ca să nu se supere nici unii, nici alţii), fură o bombă nucleară, vin frumos cu ea-n buzunar la Los Angeles, şi vor s-o detoneze. Aşa că, hodoronc-tronc, serviciile speciale se iau după Cris, ca să-l prindă şi să-l roage frumos să-i ajute. Cris nu vrea, că ţine mai mult la propria lui libertate decât la ăle opt milioane de vieţi losangeleze. Aşa că fuge - şi agenţii, după el! Teroriştii, nu se ştie cum (şi nici nu contează) află, aşa că hai şi ei după el, să-l omoare până nu se lase convins de ăilalţi. Ca să fie tacâmul complet, Cris o ia cu el pe femeia visurilor lui, căreia-i premonizase apariţia cu ani în urmă - şi, ce să vezi, taman la ţanc a apărut! Şi de-aici încolo, să te tot ţii, hoţii şi vardiştii din Vegas până-n L.A.

Deşi vă dau cuvântul meu că nu merită, îmi fac scrupule totuşi şi nu spoliez sfârşitul - spunându-vă doar atât: e aşa de prost, încât în momentul când vezi că-ncepe genericul final mai întâi sughiţi, şi pe urmă-ncepi să plângi. După bani. Toată jumătatea a doua a filmului e o pastişă după Brazil de Terry Gilliam, Devil's Advocate de Taylor Hackford, şi The Sting de George Roy Hill. O pastişă idioată, pot să zic.

Sigur, contează şi că demoazela e Jessica Biel, o hot chick de nota zece care, în materie de actorie, e la fel de sinceră şi complexă ca Mitzura Arghezi când doarme (a, şi, să nu uit: ţinându-se de mână, Jessica şi scenariştii fac praştie finalul singurei secvenţe de adevărat suspense a filmului: aia cu somniferul din juice - nu era tocmai Hitchcock, da' puteau măcar s-o rezolve printr-o poantă, ceva... Nu, ei au vrut ciobăneşte - că tot poposiseră la un fel de stână din munţi.) Contează şi că bietul Nicholas Cage, în ultima vreme, pare să fi intrat într-o fază de atrofiere totală a discernământului - şi când îl vezi cum îşi chinuie fizionomia de câine bătut cu care l-a înzestrat Maica Natură şi genele unchiului Coppola, ca să ne-arate nouă cât suferă el, fie aici, fie-n Ghost Rider, fie mai ştiu eu unde, îţi vine să şi uiţi că l-ai văzut în Lord of War, 8 mm, Con Air, Wild at Heart sau The Cotton Club. Nici restul distribuţiei nu face mai multe parale. (Julianne Moore? Nici o scofală. Peter Falk într-un cameo insipid? Of...). Aşa că singurul lucru cu care rămânem după această nouă tristeţe cinematografică e meşteşugul regizorului Lee Tamahori în materie de thriller. Cel puţin în cazinoul din Vegas, şi la cabana din munţi, decupajul e alert, camera se mişcă bine, montajul are nerv - e okay. Din păcate, imaginaţia băiatului e limitată, şi mult prea curând se repliază pe soluţii ieftine, cum ar fi acele mişcări de cameră neverosimil de bruşte, însoţite şi de câte un "whoofff!" pe banda sonoră, semn că eroul are câte un "flash". Flash, neflash, dar le-am mai văzut şi-n 300, şi-n Number 23 - de regulă, ca să ne anunţe că ceva e naşpa. Iar partea finală, din L.A., adică tocmai cea mai importantă, lupta cu zmeul, mă-nţelegi, se pleoşteşte şi-n materie de regie - da' mă rog, aia nici nu era adevărată, aşa că nu prea contează.

Oops! V-am divulgat sfârşitul...!:) Lasă, nu face nimic.;)

(11 mai, 2007, h. 07:30-08:28
Bucureşti, România)

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.