Printre cele 130 de teatre care împînzesc Parisul, asigurînd zilnic unul dintre cele mai aglomerate afişe europene, La Huchette îşi decupează distinct identitatea. Plasat foarte discret într-una din zonele boeme ale metropolei, pe cheiul stîng al Senei, în apropierea animatului Boulevard Saint Michel (Boul' Mich, cum îl prescurtează, familiar, studenţii), La Huchette prezintă fără întrerupere din 1957 încoace Cîntăreaţa cheală şi Lecţia lui Eugen Ionescu. în chiar variantele regizorale de la data primei lor reprezentări scenice. "Cazul" e unic, singularitatea performanţei asigurîndu-i lui La Huchette un loc în Cartea recordurilor.
In zona lui La Huchette se transmite încă vibraţia, atît de specifică, a Cartierului Latin. In apropiere se află Grădina Luxembourg, în vecinătatea căreia a locuit, într-o modestă mansardă, Cioran, iar Sena delimitează cu stricteţe două areale teatrale distincte: rive droite, asimilat cu teatrul comercial, de bulevard, şi rive gauche, unde în mici teatre, nu mult timp după cel de-al doilea război mondial, s-a impus avangarda franceză. Această parte a metropolei pariziene are aerul unui oraş medieval: străzi mici, înguste, pavate cu macadam, flancate de imobile nu prea înalte. Aici, în anii '50, se deschidea un capitol important al teatrului contemporan, teatrul absurdului, scandalizînd un public bulversat şi o critică mult prea rigidă pentru a accepta noul într-o asemenea formă.
Istoria teatrului La Huchette începe în 1947, pe această ulicioară, una dintre cele mai vechi ale Parisului, astăzi sufocată de taverne greceşti unde turişti atraşi de specialităţi gastronomice şi ritmuri de sirtaki, sparg entuziaşti farfurii, respectînd tradiţiile elene. La numărul 23 al străzii, un alchimist din secolul al XV-lea a căutat toată viaţa piatra filosofală, iar călugării de la Saint-Severin, vînaţi în timpul Revoluţiei, şi-au ascuns o parte din avere. Mai aproape de noi, în 1920, părinţii lui Charles Aznavour au deschis aici restaurantul Le Caucase, care a funcţionat ani buni; apoi locul s-a transformat într-o librărie porno (!), cabinet medical, studio de fotografii şi atelier pentru vopsit. Vopsitoria a fost cumpărată în 1947 de Marcel Pinar, atlet format la şcoala circului şi mare amator de teatru. Ajutat de Georges Vitaly şi Jacques Jouanneau, el a transformat atelierul într-o sală de teatru, Thèâtre de la Huchette. Inaugurarea a fost făcută la 26 aprilie 1948, cu Albertina de Valentino Bompiani, adaptare de J. Audiberti, în regia lui André Reybaz.
Doi ani mai tîrziu, pe scena de la Noctambules se prezenta în premieră absolută prima piesă a lui Eugène Ionesco, Cîntăreaţa cheală. Transpunerea scenică era semnată Nicolas Batailles, un admirator declarat al avangardei, răsplătit încă din 1948 cu Prix d'avant-garde la un festival al micilor companii, dar multe detalii fuseseră puse la punct împreună cu autorul, prezent aproape la toate repetiţiile. Titlul contraria, iar unul dintre puţinii criticii care au intuit valoarea noii dramaturgii, Jacques Lemarchand, îşi aminteşte de "şuşotelile de nemulţumire, indignarea spontană, ironiile" care s-au făcut auzite în seara premierei. "Am petrecut acolo o seară extraordinar de plăcută, pe care comentariile şi zîmbetele ironice ale unei părţi a publicului au făcut-o şi mai plină de farmec. (...) Era evident că notabilii nu înţeleseseră; li se promitea o cîntăreaţă cheală, nu apărea niciuna, se simţeau înşelaţi şi nu puteau ierta asta". Timpul privitorului nu era sincron cu acela al autorilor a ceea ce se producea pe scenă. La mai puţin de un an, aceluiaşi sever public i se propunea, la Thèâtre de Poche, Lecţia, regia Marcel Cuvelier (care, în 1956, a montat şi Scrisoarea pierdută a lui Caragiale, la încă un an, Scaunele şi la încă unul, Victimele datoriei ale lui Ionescu). Aceeaşi scandalizată reacţie a publicului şi a presei nu a reuşit să scoată titlurile de pe afiş. Actorii continuau să joace în faţa scaunelor goale ori a unui foarte puţin numeros public exasperat. Teatrul absurdului răzbătea cu greu în micile teatre de pe malul stîng al Senei. Din opt cîte funcţionau atunci, unul singur a supravieţuit pînă azi, La Huchette. Celelalte au devenit cinematografe, garaje ori restaurante. Deşi nu aici s-a jucat prima dată Ionescu, cele două nume par definitiv legate. Din 1957, Cîntăreaţa cheală şi Lecţia s-au jucat la La Huchette continuu. Mutarea pe această scenă s-a petrecut la 7 octombrie 1952, cînd la conducerea instituţiei se afla Marcel Pinar, păstrînd viziunile regizorale ale lui Bataille şi Cuvelier şi decorurile lui Jacques Noël, iar spectacolele au continuat pînă în aprilie 1953. Doi ani mai tîrziu s-a montat la La Huchette Jacques sau supunerea, cu Jean Louis Trintignant într-unul dintre roluri, iar de la 16 februarie 1957, Cîntăreaţa... şi Lecţia au fost reînscrise pe afiş şi jucate pînă astăzi într-un număr surprinzător de reprezentaţii.
Numele i se potriveşte lui La Huchette de minune, căci e ca o "cutiuţă rectangulară din lemn, cu capac plat". Pentru trecătorii grăbiţi, intrarea, plasată cam la mijlocul străduţei, poate uşor scăpa neobservată, ca şi micul ghişeu unde, de ani, tineri aspirînd să urce la rampă vînd bilete pentru aceleaşi spectacole: la ora 19, Cîntăreaţa..., la ora 20, Lecţia. O uşă banală a devenit un tablou interesant prin afişarea unei imagini, în mărime naturală, a actorilor din Cîntăreaţa.... Holul e destul de strîmt, ca şi sala, ce nu are decît 100 de locuri. Dar "mai bine un autor mare într-un teatru mic, decît un autor mic într-un teatru mare", vorba lui Ionescu, iar spaţiul e compartimentat cu justificată grijă. Pe o placă de ardezie sînt trecute numele actorilor din distribuţie, posibil alţii în fiecare seară, sau măcar din cînd în cînd, căci sînt mai mulţi interpreţi ai fiecărui rol. Pentru a nu scădea calitatea spectacolului şi a nu modifica varianta originală, un rulaj al rolurilor a funcţionat în toţi aceşti ani. Actorii au fost cei care au vegheat ca spectacolele să se joace în continuare. În 1975, cînd teatrul risca să se închidă, interpreţii care erau locataires din 1957, s-au asociat, organizîndu-se în Les Comédiens Associés şi, urmînd modelul Comediei Franceze, au devenit societari, 25 la număr, şi pensionari, numărul acestora fiind greu de contabilizat. Diferenţa dintre ei este că cei din urmă nu sînt printre primii trei ca vechime în interpretarea rolurilor. Cît despre vechime, deja una dintre fiicele actriţelor mai vechi a preluat rolul Elevei, ca pe o moştenire de familie.
Din scurtul culoar de la intrare, dai direct în sala în care păşesc mai ales turişti. Pe mica scenă, "Domnul şi doamna Martin" dau viaţă "tragediei limbajului", iar o oră mai tîrziu, distinsa Elevă şi nu mai puţin distinsul său Profesor joacă o "dramă comică". Deşi injust, identitatea actorilor pare să nu mai conteze. Peste 80 de nume au fost trecute pe tăbliţa de la intrare, interpreţii predîndu-şi ştafeta din mers pentru a păstra vie această felie de istorie a teatrului. La Huchette a reuşit performanţa de a învinge efemeritatea teatrului, conservînd ceea ce regizorii şi autorul, nelipsit de la repetiţii, au pus în urmă cu aproape o jumătate de veac: decoruri reprezentînd interioare simple, mobilier sumar, concepute astfel încît parcă măresc scena, altfel destul de mică, costume în alb-negru, cenuşiu, realiste pînă la detalii, ca şi recuzita (casca pompierului, pălării, caietele Elevei), versiuni regizorale şi interpretare ce pun în evidenţă textul, actori dînd impresia de maşinării ce articulează, în Cîntăreaţa..., şi de metamorfozare perfectă, în Lecţia.
In culise se ajunge simplu, pe uşa grea, metalică, ce dă într-un hol întunecat: la capătul lui e cabina actorilor, chiar în spatele scenei, iar de cealaltă parte, traversînd spaţiul de joc, e cabina actriţelor. Micul hol care o precede e şi foyer-ul unde se poate fuma ori "bavarda" înainte ori între reprezentaţii. La ieşire, în fapt uşa pe care şi intrasem, cineva face o glumă: anunţaţi-vă prietenii să vină să vadă spectacolele, pentru că nu se mai joacă decît încă... 50 de ani.