Eleganţa interpretării - Tosca

A nins feeric în ziua în care Angela Gheorghiu s-a reîntâlnit cu publicul de acasă după mai bine de opt ani. După ce steaua ei a urcat de firmamentul mondial al artei lirice, s-a întors la Bucureşti, apărând pe scena Sălii Palatului, alături de Placido Domingo, în mai 1994. De atunci, în viaţa ei artistică s-au petrecut multe, de la prima înregistrare live cu Traviata, la înregistrările pentru EMI Classics (cu care are un contract exclusiv pentru recitaluri solo, albume de duete şi opere complete). Filmările pentru Tosca au început în urmă cu doi ani, Angela Gheorghiu apărând aici alături de partenerul ei din viaţa reală, tenorul Roberto Alagna. Premiera oficială a avut loc în noiembrie 2001, ulterior artista participând la prezentările filmului în mai multe ţări europene. Opera News (S.U.A.) scria: "Este una dintre cele mai senzuale Tosca pe care ni le putem imagina... Patima şi frumuseţea Angelei Gheorghiu sunt ideale pentru rol, reunind cele mai mari calităţi ale Mariei Callas şi Renatei Tebaldi."

Angela Gheorghiu a revenit în România în 2002, invitată de serviciul cultural al Ambasadei Franţei de la Bucureşti, pentru a prezenta filmul Tosca (produs de Daniel Toscan du Plantier şi Euripide Productions, în regia lui Benoit Jacquot, după opera lui Puccini, conducerea muzicală Antonio Pappano). În ce măsură admiratorii ei de acasă au aflat despre întâlnirile ei cu publicul de la Institutul Francez şi cinematograful Studio înainte sau după ce ea a plecat, este greu de spus. Cert este că mediatizarea a fost mai amplă după consumarea evenimentului.

Am revăzut-o pe Angela Gheorghiu îmbinând cu eleganţă manierele de divă cu firescul artistului care nu-şi uită rădăcinile. Vorbeşte foarte bine româneşte (comentariile care susţin contrariul sunt răuvoitoare), fiind chiar o susţinătoare a ideii că trebuie găsite soluţii lingvistice pentru termenii străini ce se insinuează gratuit în limba română. Entuziasmul ei, convingerea cu care îşi susţine ideile şi, implicit filmul, sunt contagioase.

Am urmărit cu atenţie proiecţia şi trebuie să recunoaştem că personalitatea ei domină atât muzical, cât şi vizual cele două ore de film, care se menţin în limitele unui respect aproape absolut faţă de textul muzical. Remarcăm luminile, costumele, scenografia şi jocul cu perspectivele. În rest, ceea ce fascinează este posibilitatea ta, ca spectator, de a te afla într-un fel de fotoliu de orchestră suspendat şi invizibil, cu care te poţi apropia sau îndepărta de protagonişti, privind opera dintr-un unghi care, deşi afectat de viziunea regizorală, păstrează totuşi un binevenit loc şi pentru imaginaţia privitorului.