Mai întîi de toate, trebuie spus că francezul Francois Ozon e un cineast demn de respect, dată fiind dorinţa sa de a face tot timpul altceva. Sous le sable, de exemplu, pe care l-am văzut (ca şi pe un alt film al său, Sitcom, la Festivalul de la Cluj), e cu totul altceva decît 8 femmes: o peliculă clasică, lipsită de retuşuri şi stilizări ale personajelor, lipsită de teatralitate, fluidă prin permanenta ardere a pistelor care duc spre un deznodămînt anume. Sous le sable şi 8 femmes nici nu par să fi ieşit din mîna aceleiaşi persoane.
Sous le sable mi-a mers mai mult la inimă, era ambiguu şi în acelaşi timp crud, era mai aproape de viaţă, chiar dacă nu ştiai clar unde se termină realitatea şi unde începe imaginaţia eroinei. 8 femmes se plasează încă de la început într-o lume în afara realului, într-o zonă fabricată, mitocosită, teatrală intenţionat, o lume în felul ei perfectă pentru că fiecare personaj e perfect în felul lui, ascuns în spatele tipologiei căreia îi aparţine. Cel mai mult din film mi-a plăcut (poate părea stupid) genericul. Fiecărei actriţe/personaj îi corespunde o floare. E incredibil cîtă expresivitate şi sugestivitate are această găselniţă care te introduce de la început înt-o lume aparte, ca o seră, izolată de viaţa reală (nu numai prin zăpada care izolează casa), în care fiecare specie se dezvoltă în voie, după propriile caracteristici. Nici nu mai era nevoie de figura actriţelor cînd florile, în sine, le seamănă atît de bine.
Deci aflăm de la început că nu trebuie să aşteptăm o copie a lumii reale. Cînd prima actriţă începe să mai şi cînte, ne lămurim pe deplin. De aici încolo (primul sfert de oră e cel mai greu), rămînem pînă la sfîrşit. M-a deranjat tocmai teatralitatea filmului, artificialitatea voită a personajelor. Iluzia m-a prins greu, dar m-a prins. Poate că a contat şi intriga poliţistă à la Agatha Christie, suspectarea fiecărui personaj, permanenta răsucire a firului epic, numeroasele indicii care ies la lumină pentru ca la sfîrşit (previzibil) mortul să nu fie mort, dar să se sinucidă din prea multă informaţie aflată într-o singură zi.
Cum tot filmul se desfăşoară într-o singură zi şi în acelaşi loc închis, toată greutatea cade pe umerii personajelor. Ele ştiu să facă atmosferă şi s-o spargă în secunda următoare. Incredibil tabloul feminităţii pe care îl schiţează Ozon. Urmăriţi cum, o dată ce se adună două femei, o nouă intrigă apare pentru că o a treia femeie e incriminată. Cînd celula bîrfitoare se formează din alte elemente, altcineva pică în cursă. Însă nu nişte caţe surprinde Ozon, ci nişte femei în adevăratul sens al cuvîntului, a căror atitudine (artificială, prelucrată) ascunde motivaţii sentimentale, cel mai adesea drame. De aici teatralitatea. Ozon reuşeşte printr-un scenariu foarte sec, dar foarte viu, să contureze opt tipologii feminine diferite, să le dea un trecut, o motivaţie pentru ceea ce au devenit, chiar circumstanţe atenuante. Nu e deci de mirare că în această lume a femeilor, dezvăluită pînă la sfîrşitul filmului în toată splendoarea ei, bărbaţii nu au importanţă. În film, de un singur bărbat se leagă toate destinele femeilor. Dar lumea merge înainte şi după ce acesta dispare.
Nu m-a amuzat partea comică - nu am perceput-o -, ci continuele lupte între rivale, isteţimea lor, faptul că într-un spaţiu unic prind contur o mulţime de poveşti. Nu m-a deranjat să văd acelaşi decor cînd n-am avut ochi decît pentru actriţe, că din feluritele elemente de psihologie ale fiecărui personaj a prins viaţă un unic portret psihologic al feminităţii - controversate, periculoase, lucide, fragile, isterice, agresive, inteligente, nemiloase, interesate, sentimentale. Totuşi, un portret incomplet, aşa cum şi trebuie să fie.
Deşi diferite, Sous le sable şi 8 femmes seamănă într-un punct: în amîndouă, cinematograful ascunde ceea ce ar trebui să dezvăluie, el e însuşi vălul care se aşterne peste lucruri, dar şi lucrurile; e iluzia, dar şi obiectul iluziei. În 8 femmes, Emmanuelle Béart scoate, la un moment dat, la iveală fotografia fostei sale stăpîne şi mentor - nimeni alta decît Romy Schneider. Fanny Ardant aduce cu Ava Gardner, Catherine Deneuve cu Lana Turner. Aceste mari actriţe intră în pielea altor mari actriţe, punînd în abis iluzia. Dincolo de omagierea gloriilor trecute şi prezente, filmul lui Ozon operează prin această dublă iluzie şi prin artificialitatea lui îngroşată, geometrică aproape, o tranşantă tăietură între lumea reală şi cea de-a şaptea artă, mult mai tăios decît o făcea Sous le sable.