Paris, je t'aime adună împreună poveştile născocite de optsprezece realizatori de film, fiecare istorisind o scurtă întîmplare legată de unul dintre arondismentele capitalei Franţei. Eu găsesc deosebit de agreabile proiectele care adună la un loc mai multe scurtmetraje. Vezi dinainte, pe afiş, numele regizorilor, ai deja un orizont de aşteptare, curiozitatea şi surpriza fiind constante psihologice ale parcurgerii filmice. Nu este o excepţie nici
Paris je t'aime, ale cărui mici pastile concentrate, prin aducerea laolaltă a unor amintiri şi emoţii cumva uitate,
mi-au descoperit un "Paris" propriu.
În martie anul acesta am stat prin Bucureşti o săptămînă. Voiam să merg la o mare petrecere pe ritmuri Depeche Mode şi în aşteptarea serii respective ieşeam să observ frînturi de oraş. Schimbam metroul la Unirii şi voiam să parcurg mai repede distanţa subterană dintre cele două staţii cu acelaşi nume. Doar că
mi-era imposibil să ies din ritmul mulţimii care avea acelaşi parcurs cu mine. Oamenii traversînd tunelul subteran, cu pas măsurat, privirea în jos şi gîndul aiurea, îmi păreau că repetă scena coborîrii în uzinele din
Metropolis. Fata lui Walter Salles
m-a adus aici.
Mai demult mă jucam pe internet căutînd tot felul de siteuri bizare. Unul dintre ele cuprindea o galerie cu mormintele unor personaje celebre,
findagrave.com îi spune. Am văzut monumentele funerare ale lui Charlie Chaplin, Jim Morrison, JFK sau Balzac. Wes Craven ne invită la o plimbare prin
Père-Lachaise, unde un cuplu este sudat de o nostimă apariţie a lui Oscar Wilde. Ineditul acestui filmuleţ stă în neaşteptatul romantism înfăţişat de autorul
A Nightmare on Elm Street.
După o legătură amoroasă îndelungată care
s-a terminat brusc şi, poate, nemotivat, am înţeles că una dintre afacerile cîştigătoare în dragoste este aceea de a induce crize în relaţie. Din cînd în cînd, trebuie inventate tot felul de situaţii incomode, capriciile trebuie să erupă, să dea de înţeles celuilalt că încă mai e de lucru în cuplu şi, în acelaşi timp, mintea
să-i deruleze imaginile frumoase petrecute împreună şi
să-i amintească promisiunile făcute. Tom Tykwer realizează un
fast-film în care Natalie Portman radiază.
De cîteva ori am fost invitat la cîte un
joint. Întotdeauna am refuzat
gîndindu-mă, în cel mai preţios stil posibil, că
încă-mi injectează
adrenalină-n trup muzica celor de la Pink Floyd, ochii iubitei, sabia Umei Thurman din
Kill Bill sau perdelele roşii ale lui David Lynch, chiar dacă nu întotdeauna în ordinea asta. Dar poate că cel mai mult
m-ar întrista faptul că
mi-ar fi furat
G-Shock-ul, precum i se întîmplă lui Maggie Gyllenhaal în povestea lui Olivier Assayas.
Prima dată cînd am călătorit cu metroul prin Bucureşti
mi-era teamă de istoriile cu bande care abia aşteaptă să îţi golească rucsacul, sau de întîmplările cu găşti care bat de dragul de a bate. Nu am văzut nimic din toate astea, astfel că singura distracţie prin metroul bucureştean era să găsesc analogii cinematografice precum cea povestită ceva mai sus. Steve Buscemi, însă, păţeşte altceva în staţia de la Tuileries, văzută de fraţii Coen
într-unul dintre cele mai bune segmente ale proiectului.
Îmi place tare mult muzica lui Rodrigo Leăo. Şi cea realizată în cadrul Madredeus (un încîntător videoclip le pune în scenă Wim Wenders în
Lisbon Story) şi cea compusă în afara formaţiei respective. Nu ascultasem de mult albumele sale. Spirituala poveste a Isabelei Coixet, derulată pe acordurile portughezului,
mi-a readus în
player unul dintre discurile sale,
Cinema. Din povestea Isabelei
mi-a zîmbit şi filmul lui Béla Tarr,
Werckmeister Harmonies.
Legat de acelaşi Leăo: o reclamă TV mai veche, la ciocolată Kandia, se desfăşura tot pe acordurile sale... O replică adresată montajelor publicitare realizează australianul Chris Doyle în
Paris, je t'aime.
În şcoala primară trebuia să facem săptămînal compuneri pe o temă dată. Ba un răsărit de soare, ba o plimbare în parc, ba o ieşire cu părinţii ori un voiaj prin magazine, ba o discuţie cu un personaj de basm. O compunere despre Paris pune în imagini Alexander Payne, în notele
dulci-amare pe care
le-am gustat în
About Schmidt ori
Sideways.
Sigur aţi privit şi voi cam cu îndoială întîlnirile amoroase între persoane care ar putea foarte bine să intre în relaţii sociale de tip
"bunic-nepot". Sau poate că vi se părea insuportabil modul arţăgos de a agăţa fete, construit din replici prefabricate aruncate ostentativ. Segmentele
Quais de Seine şi
Parc Monceau vor fi interesante.
Cum, de altfel, întregul film va fi, dincolo de uşoarele diferenţe calitative dintre episoadele proiectului nefiind vreo poveste pe care să o pot pune la colţ. Unele istorii vorbesc mai corect, altele vor încetini discuţia, însă, aşteptînd replica următoare, vă vor da acel tremur specific momentelor cînd un tren întîrzie. Şi, împreună, toate poveştile rostesc un mare
je t'aime, pe care Parisul îl merită.