Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Az elveszett levél / O scrisoare pierdută

Strict autentic - O scrisoare pierdută


Alice Georgescu

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Caragiale a fost - nu o contestă nimeni, cel puţin nu în mod deschis - un dramaturg foarte bun ("mare", conform clişeului), care însă nu a scris decât trei comedii şi jumătate (Conu' Leonida... fiind o piesă de scurt-metraj) şi o dramă greu de reprezentat. Din acest motiv şi din cauza faptului că aproape orice director de scenă cu pretenţii sau orice actor cu veleităţi regizorale "simte" că trebuie să monteze, la un moment dat, un spectacol Caragiale, ni s-au servit, sub pălăria dramaturgului, cele mai ciudate "lecturi". Unele, curat prostii; altele, însă...

...chiar dacă au avut, pe loc, aerul unor extravaganţe inutile, dacă nu cumva al unor trăsnăi în toată regula, s-au dovedit, în timp, capabile nu doar să reziste în amintirea privitorului (proba de foc, pentru orice act scenic), ci şi să deschidă, măcar parţial, măcar în intenţie, perspective noi asupra autorului şi a operei sale. Desigur, în acest punct opiniile comentatorilor pot lua direcţii divergente, căci nu toată lumea critică are aceleaşi norme de judecată profesională, aceleaşi gusturi estetice şi aceeaşi sensibilitate omenească, drept care ceea ce lui X i se pare o capodoperă mie mi se poate părea o tâmpenie fără margini - şi invers. La urma urmei, cine e în măsură să decidă că Tocilescu are dreptate înfăţişându-l pe Dandanache în chip de vampir (în Scrisoarea pierdută de la Naţionalul bucureştean, acum circa şapte ani) şi că Anton Tauf nu are dreptate transformându-l pe Spiridon într-un soi de luptător de sumo, şi maniac sexual pe deasupra (în Noaptea furtunoasă de la Teatrul Dramatic din Baia Mare, cam tot pe-atunci)? Şi totuşi... Şi totuşi delimitări se pot opera - şi, cred eu, "operaţia" e imperios necesară - între viziune originală şi făcătură, între postură inedită şi im-postură. Criteriul de departajare, cum se spune în gimnastică, rămâne, în ultimă instanţă, bunul-simţ.

Cugetările de mai sus mi-au fost stârnite de un spectacol sosit în turneu la Bucureşti cu ocazia Festivalului Comediei Româneşti - FestCo, un spectacol mai vechi (a avut prima reprezentaţie în ultima zi a anului 2005) şi despre care auzisem tot felul de lucruri, cam toţi vorbitorii limitându-se însă la "găselniţa" regizorului în privinţa distribuţiei. Este vorba despre O scrisoare pierdută, montată de Gábor Tompa la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj cu femei în rolurile masculine şi cu un bărbat în singurul rol feminin din piesă. Fireşte, la prima vedere - şi chiar la a doua, căci, personal, mi-a trebuit cam jumătate de oră până să depăşesc iritarea provocată de ceea ce, iniţial, socotisem o bizarerie superfluă - ideea pare nu doar şocantă, ci de-a dreptul absurdă. (De ce, nene Anghelache?) Chiar dacă regizorul a explicat cu diverse prilejuri că lumea politicienilor lui Caragiale, ca şi lumea politicienilor de azi (zonă spre care, de altfel, textul este "tras" discret), e una efeminată - emasculată, mai bine zis -, lipsită de formă, contur şi diferenţe clare, a-i vedea pe scenă pe faimoşii Tipătescu şi Pristanda, Trahanache şi Caţavencu, Farfuridi şi Brânzovenescu "încarnaţi" de actriţe, plus un Cetăţean turmentat multiplu, jucat de patru fete, şi o Zoe în formă masculină devine o provocare căreia nu e uşor să-i faci faţă cu seninătate. Cu atât mai mult cu cât decorul lui T. Th. Ciupe, de impecabilă acurateţe, (de)plasează acţiunea într-o£... toaletă publică - "semn", după părerea mea, de excesiv didacticism. Fiindcă, de-altminteri, spectacolul lui Tompa este esenţialmente un spectacol didactic: moral, moralist şi moralizator. Pentru regizor, conflictul piesei nu este o veselă ciocnire între personaje comic-venale, comic-ticăloase, comic-iresponsabile, ci o încleştare între indivizi a căror venalitate, ticăloşie şi iresponsabilitate se manifestă, prin exagerare, comic, dar ascund, în fond, o uriaşă tristeţe şi, mai cu seamă, o uriaşă disperare - tristeţea noastră, disperarea noastră, de care, însă, noi nu suntem conştienţi. Nu mai suntem. Nu mai putem fi. Am uitat să fim. Am fost, oare, vreodată?

În felul acesta, spectacolul atinge miezul adânc al umorului caragialian, dar şi miezul adânc al unei realităţi pe care, deşi o vedem tot timpul în jur, am ajuns să o ignorăm, inconştienţi - sau nepăsători - faţă de pericolul ce zace în ea. Marele merit al lui Tompa e că ne aminteşte aceste lucruri grave păstrând nealterat hazul textului (graţie, am aflat, şi unei foarte bune traduceri în maghiară, datorată lui Attila Seprödi Kiss), orchestrând cu umor întâmplările faimoasei istorii cu scrisoarea rătăcită şi îndrumând cu precizie distribuţia către un joc vioi, spumos, deloc crispat. Iar această distribuţie este, trebuie să o spun răspicat, absolut impecabilă; dacă ştiam, până acum, că la Teatrul Maghiar din Cluj există actori foarte buni, am descoperit aici, din plin, şi excelenţa componentei feminine a ansamblului. Nu pot analiza individual fiecare evoluţie; voi spune doar că Tünde Skovrán (Tipătescu), Andrea Kali (Trahanache), Hilda Péter (proaspăt transferată de la Sfântu Gheorghe şi înlocuind-o, în Caţavencu, pe titulara Imola Kézdi), Melinda M. Kántor (Dandanache), Júlia Laczó (Pristanda), Kati Panek (Farfuridi), Csilla Albert (Brânzovenescu), Emöke Boldizsár (Cetăţeanul turmentat "vorbitor"), dar şi, în roluri episodice, Júlia Albert, Andrea Vindis, Edina M. Fodor, Enikö Györgyjakab, precum şi numeroasa figuraţie, tot feminină, oferă un recital colectiv impresionant prin eleganţa cu care, rămânând ele însele, se transformă fără efort aparent în... contrariul lor. Singur printre atâtea femei (deşi "sprijinit", într-un mic rol, de băieţaşul Bence Mánioki), Miklós Bács se evidenţiază, în Zoe, printr-o creaţie, cum se spune, de palmares - pentru care, de altfel, a şi primit premiu la FestCo.

Un Caragiale, pe scurt, violent "altfel" şi violent autentic, dar şi (inclusiv cu titlu de satisfacţie personală) un Tompa redescoperit ca artist de forţă. Sau adevărat.



 Toate articolele despre Az elveszett levél / O scrisoare pierdută


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 Blondele Tipătescu şi Caţavencu - O scrisoare pierdută, Cristina Modreanu
 O scrisoare ambigen - O scrisoare pierdută, Cristina Rusiecki
 De-a Caragiale - Az elveszett level / O scrisoare pierdută, Adrian Ţion


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer