Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Gala Premio Europa per il Teatro 2006

Sindromul Pinter - Premio Europa per il teatro


Alex. Leo Şerban

Dilema Veche, martie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În luna aprilie 2000, al nouălea Premio Europa per il teatro se acorda la Taormina, în Sicilia, iar beneficiarii lui au fost Heiner Goebbels şi Alain Platel. Atunci s-au anunţat şi următorii premianţi: dramaturgul Harold Pinter şi coregraful Josef Nadj.

Între timp, Pinter a primit Premiul Nobel pentru literatură, iar Nadj nu ştiu ce a mai făcut. Poate că - la fel ca şi Pinter - a aşteptat să i se dea odată şi-odată acest premiu: nu este Nobelul, dar orişicît...

Lucrul s-a întîmplat abia acum, la-nceputul lui martie 2006, cînd cei doi au fost invitaţi la Torino pentru a primi distincţiile într-un cadru festiv, alături de regizorul Oskaras Korsunovas (inclus, ca şi Nadj, pe lista premiilor "Europa Nuove Realtà Teatrali", acordate pentru a opta oară).

Mulţi se-ndoiau că marele dramaturg englez va face călătoria pînă în capitala Piemontului: autoizolat de maladia de care suferă (un cancer avansat), Pinter nu s-a dus nici măcar la Stockholm, pentru a-şi ridica Nobelul. Şi totuşi, în pofida tuturor pronosticurilor - care bănuiau în spatele anunţului o abilă manevră publicitară -, Harold Pinter a venit la Torino. Din păcate, n-a venit doar el (care rămîne unul din marii autori dramatici contemporani), ci şi un spectacol după o piesă de-a lui: The New World Order, în regia legendarului Roger Planchon. TNWO este un text din 1991 al dramaturgului, care n-ar fi pierdut nimic dacă era lăsat să doarmă într-un fund de sertar. A mai avut ghinionul să dea peste el Planchon; ce a rezultat este una din cele mai rudimentare montări văzute la Torino "per il teatro" - una care demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, că nu faci artă (bună) cu bune sentimente.

Despre ce este vorba în TNWO? Despre - scurt spus - "noua ordine mondială" (evident). Nu e nici un banc la mijloc - sau, dacă e, atunci is on Pinter, cum se zice; pur şi simplu, marele dramaturg s-a apucat - acum cinşpe ani - să facă "artă cu tendinţă", preluînd clişeele vehiculate de stînga politică şi făcînd din ele bici. "Piesa" sa seamănă cu o mostră de agit-prop postindustrial, în care sînt veştejite tarele Lumii Capitalului - cea care a-ncălecat biata Lume a Treia, cu furtunul de supt bogăţii între dinţi şi cravaşa Puterii-ntr-o mînă... Mă rog, "agit-prop" este o definiţie personală: majoritatea celor care au văzut spectacolul au fost de părere că agit-prop-ul "istoric" (ăla leninisto-stalinist) era mult mai vivace, ba chiar mai vesel (!) decît ce se-ntîmplă în piesa tovarăşului Pinter. Căci, dacă piesa e cum e (dacă n-ar fi fost semnată "Harold Pinter", mă-ndoiesc că cineva în toate minţile ar fi pus-o în scenă), montarea lui Planchon îi dă lovitura de graţie, accentuînd parcă blabla-urile de predică anticapitalistă; jucată de o trupă de actori ce par amatori, deşi nu sînt decît din provincie, TNWO merge cu disperarea atît de departe încît, la sfîrşit, îi întoarce pe comedianţi cu faţa la public şi-l pune pe cel mai ridicol dintre ei (o "veterană" fără nas, dar cu păr lung şi blond) să rostească aceste vorbe profetice: "Nu lăsaţi contestarea să fie aruncată sub pat, lîngă oala de noapte, altminteri, mîine, chiar capul vostru va fi în oală!" Cred că nu mai lipsea decît să se arunce cu fluturaşi în public, chemînd la "lupta cea mare" pe fond de "Internaţională"...

Nu a fost singurul spectacol prost văzut la Torino. Ca un făcut, exact cînd toată crema teatrală se pusese la ţol festiv, pregătită să omagieze cîteva din marile nume ale scenei europene (între 8 şi 12 martie, la Torino au "pontat" Jeremy Irons, Michael Gambon, Charles Dance, Michael Billington - temutul critic de la The Guardian -, George Banu şi Ian Herbert - preşedintele în exerciţiu al Asociaţiei internaţionale a criticilor de teatru...), nivelul montărilor a fost de la "mediocru" la "submediocru" şi la "sub orice critică". Submediocru (şi foarte lung: 5 ore bătute pe muchie!) a fost spectacolul de deschidere - Troilus şi Cressida al lui Shakespeare, în viziunea lui Luca Ronconi. În lumea teatrală, cînd spui "Ronconi" e ca şi cum ai spune "Antonioni" în cinema (presupunînd că Strehler a fost un Fellini). Şi, ca şi Antonioni, Ronconi activează în continuare - cu rezultate pe care ar fi preferabil să le ţină secrete. Sigur, aici intervine un algoritm normal şi natural: nimeni nu se aşteaptă ca un maestru să producă numai capodopere pe bandă rulantă. Artiştii - se ştie - sînt zilieri perpetui şi neobosiţi ai talentului propriu; posedaţi de arta lor, au zile mai bune şi zile mai rele. Problema e că ei înşişi nu-şi dau seama care e ziua "bună" şi care aia "rea"; ei produc în continuare, la kilogram, şi e treaba criticilor să separe grîul de neghină.

Între anii '60-'70, de pildă, Harold Pinter a fost unul dintre cei mai apreciaţi - şi jucaţi - dramaturgi contemporani. În paralel, a scris scenarii glorioase (The Servant, The French Lieutenant's Woman, The Betrayal - acesta din urmă, după propria lui piesă) pentru Joseph Losey, Karel Reisz şi alţi mari regizori de film. Nobelul nu i-a fost acordat atunci, cînd era pe creasta valului, ci acum, cînd a-nceput să ia poziţii foarte critice la adresa administraţiei Bush şi a războiului din Irak. Nu e nici o noutate că Academia de la Stockholm încurcă merele cu perele, făcînd din "bunele sentimente" (dar de ce "bune"!?) argumentul suprem în materie de nobelizare - într-un mod care-l face, cu siguranţă, pe Gide (autorul butadei aferente) să se răsucească în mormînt. Şi astfel, acum, lumea se duce la o montare după Pinter ca la pomul lăudat - iar dacă piesa e scrisă după 1990, iese descumpănit, sau mai rău: "maestrul nu mai e ce-a fost!". Acest sindrom (pe care l-am numit, în titlu, "sindromul Pinter") este omniprezent în lumea artistică, iar criticii - care stabilesc "trend-urile", uneori pur şi simplu pentru că aşa vrea muşchii lor - ar trebui să ştie mai bine.

Oskaras Korsunovas - un regizor lituanian trentagenar - este, în acest moment, pe creasta valului. Scuze - am spus "este"? A fost - pînă acum; pînă la Torino; pînă la montarea cu Maestrul şi Margareta - o montare de-acum 4-5 ani, anterioară, aşadar, celei după fraţii Presnyakov, Playing the Victim (de asemenea arătată la Torino). După Maestrul..., recunosc că n-am mai avut nervii şi curiozitatea să văd şi montarea următoare: nu sînt critic de teatru, aşa că pot fi scuzat. Căci romanul lui Bulgakov (pe care s-a exersat, în trecutul ceauşist, şi a noastră Cătălina cea Buzoianu) devine, în viziunea lui Korsunovas, o simplă jumping board, saltea pentru giumbuşlucuri vizuale. Saltea - sau, mă rog, masă: una circulară, aşezată în centrul scenei, care serveşte de drum (rotită, şi cu o duduie pe ea, dă impresia de mers), de "pîlnie" absorbantă (unde altundeva decît în infern?) şi, fireşte, de masă - masă-masă. Montarea lui Korsunovas este în acelaşi timp inventivă şi leneşă: există găselniţe foarte simpatice (o cursă între o maşină şi o motocicletă, făcută doar din gestică şi onomatopee, ca-n filmele mute), problema fiind însă că lituanianul nu ştie cînd să se oprească: momentul nopţii vrăjitoreşti este spectaculos la-nceput (proiecţii de umbre chinezeşti pe un ecran), dar el durează şi durează şi durează, pînă cînd nu-ţi mai doreşti decît să se termine naibii o dată, mai ales că este însoţit de urletele şi ululaţiile fetelor rele în călduri... Impresia mea despre ce face Korsunovas este că teatrul său este esenţialmente unul de gaguri - unele funcţionează, altele nu, nu asta-i problema; problema mea este că, sincer, am aşteptări mai mari de la teatru decît să-mi arate cum se poate vizualiza o descriere de roman. Chestia asta o fi utilă, nu zic, dar, dacă teatrul rămîne la acest nivel - de "trusă de scule", cum ar veni - cred că are o problemă.

Spun astea, amintindu-mi încîntarea - copilărească - de acum 6 ani, cînd am văzut pentru prima dată, la Taormina, un spectacol de Alain Platel (Iets op Bah - iată, încă mai ţin minte titlul!). Căci "un Platel" nu poate fi povestit şi, deşi ceea ce se întîmplă pe o scenă într-un spectacol de-al său ar putea fi descris ca "un haos entuziasmant", nimic nu e gratuit sau de prisos în montările belgianului: este o formă de teatru total, ca o tabula rasa a tot ce s-a făcut şi ca o schelărie, fără graniţe între artele care-o (în)locuiesc - coregrafie, circ, karaoke... -, care, pentru că se întîmplă pe scenă, ţine de teatru. Şi, deşi foarte diferit - la drept vorbind, la antipodul veselei "nebunii" plateliene! -, cele două spectacole ale lui Heiner Goebbels, văzute tot la Taormina, mi-au rămas pe retină: precise, reci, matematice - ca nişte filme de Greenaway răsturnate pe tabla de şah a scenei... Pentru a nu mai vorbi despre bucuria imensă, intensă şi mereu "reîncărcată" a vizionării spectacolelor lui Josef Nadj - descoperit mai întîi la Bucureşti, cu Comedia Tempio (în 1991), şi-apoi urmărit la Avignon (Le cri du caméleon), din nou la Bucureşti (Les commentaires d'Habacuc) şi-apoi la Paris (Duet)...

Vin, aşadar, aceste premii mult prea tîrziu? Nu - în cazul lui Platel şi Goebbels (în 2000), da - în cel al lui Pinter şi Nadj, acum. Doar că, indiferent de premii şi de "bunele sentimente" care-i animă pe cei ce le dau, există nume inconturnabile - în fiecare artă -, iar aceste nume trebuie răsplătite pentru ceea ce au făcut. Mai bine mai tîrziu decît niciodată...

(Torino)



 Toate articolele despre Gala Premio Europa per il Teatro 2006

Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer