Ce l-a convins pe Mendes să lase scîndura scenei pentru a trece pe un platou de filmare? Ceea ce l-a convins şi pe principalul producător, nimeni altul decît Steven Spielberg, pelicula purtînd într-adevăr sigla casei Dreamworks-SKG. Adică scenariul original al necunoscutului Alan Ball, pe care versatul om de film l-a simţit ca pe o mină de aur. Cei implicaţi şi-au dat seama că oamenii, prinşi complet în angrenajul societăţii de consum, al producţiei şi consumării, s-au cam săturat, unii dintre ei, şi au nevoie de defularea prin astfel de poveşti. O poveste care să corodeze, dar cu umor şi inteligenţă, modul de viaţă american, aşa-numitul the perfect way of life, şi traiul în cea mai bună dintre lumile posibile, aşa-numita societate postmodernă. Noua utopie nu este atacată frontal, prin complicate construcţii ideologice, cum se făcea în anii '60, ci este supusă unei analize demascatoare doar celula de bază a oricărei societăţi, familia în speţă (americană însă, după cum spune şi titlul).
Povestea foloseşte însă, cum spuneam, pe lîngă umor şi inteligenţă, trucuri narative actuale, fiind un film pur postmodern, un film al vremii sale. La noi filmul a ieşit pe marile ecrane în aceeaşi vreme cu Fight Club al lui David Fincher şi, prin ţinta care doar în aparenţă nu e comună, poate fi considerat varianta soft a poveştii mult mai hard de-acolo. Cei mai umblaţi pe la festivalurile internaţionale de film, ca şi criticii francezi spun că adevăratul film provocator al sfîrşitului de mileniu, originalul copiei pentru marele public şi pentru Oscaruri, este Happiness de Todd Solondz, dar cum filmul nu s-a văzut în România nu putem să ne pronunţăm. Cele cinci Oscaruri au fost cîştigate pentru: cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun actor - inegalabilul Kevin Spacey, perfect în rolul său -, cel mai bun scenariu original şi cea mai bună imagine, cealaltă interpretă principală, Annette Bening - revenită pe ecran după o lungă pauză -, ratînd, din păcate, nominalizarea.