Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  As Good as It Gets

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Optimism dificil - As Good as It Gets


Marius Dobrin

mai 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Un alt film excepţional, care oferă o lecţie de viaţă. Cui? Tuturor şi, aş adăuga eu, cu o nuanţă în plus românilor de azi. Şi motivaţia mea va apărea cît de curînd. Mai întîi să precizez că traducerea în româneşte a titlului ("Mai bine nu se poate") mi se pare insuficient revelatoare faţă de tema filmului. Pentru că miza este echilibrul dintre acţiunea pentru mai bine şi acceptarea unei limite. Cele două direcţii sunt exprimate prin cele două personaje principale. Un al treilea personaj foarte aproape de cele două joacă un rol aparte. Este un artist şi îşi trăieşte această condiţie. Viaţa lui este plină de frămîntări şi luminări generatoare de artă. El este un cronicar al poveştii, un reporter, ca să fim în ton cu timpul, gata să facă şi un stop-cadru atunci cînd simte pana inspiraţiei atingîndu-i simţirea. Dar să fim atenţi la cele două mesaje distincte, aparent ireconciliabile.

EL, Melvin Udall, este un scriitor de oarecare succes, fapt ce îi permite să trăiască destul de confortabil, într-o zonă rezidenţială. Trăieşte singur şi îşi are propriile tabieturi. Aşa cum ni se întîmplă tuturor, ignorăm persoanele din jurul nostru. Le catalogăm rapid şi evident superficial, nelăsînd nici o punte de comunicare. Dacă l-am întîlni pe Melvin ne-am comporta aidoma celor din film. Pentru că pare a fi răutăcios, îngîmfat, pur şi simplu nebun. Nu pare, chiar este. Cine are timp să-l asculte, să-l înţeleagă? Nebunia lui este comică şi noi rămînem la aparenţe. Ne amuzăm pe seama lui cînd se zăvorăşte în casă cu multă precauţiune, cînd merge pe stradă ca într-un dans fantastic, ocolind caroiajul trotuarului, cînd se fereşte de orice contact fizic cu oamenii etc. Nu cumva seamănă cu vecinul nostru atunci cînd vrea să arunce cîinele celui de alături pe toboganul de gunoi? Nu ne aminteşte de un cunoscut care, foarte pedant, ne muştruluieşte odrasla prost crescută? Îşi dă ochii peste cap, are un ton superior care nu îngăduie replică, ştie mai bine decît oricine ce este în suflteul altuia. Trezeşte o reacţie adversă chiar cînd are dreptate.

Dar cel care are răbdare va merge mai în adînc. Va înţelege drama acestui om însingurat din cauza bolii: nu poate lupta împotriva bolii pentru că pur şi simplu nu poate lua pastilele dătătoare de şansă spre însănătoşire. Ca de atîtea ori cînd înţelegem în sfîrşit cîte ceva, totul se luminează. Şi maldărele de cutii cu medicamente frumos stivuite într-un dulăpior trezesc acum un sentiment de compasiune. Limita despre care vorbeam, cea care devine obsesie pentru fiecare om, insuportabilă pentru cei care nu se pot acomoda cu ea, este deja în faţa lui Melvin. Disperat, el rosteşte în sala de aşteptare a cabinetului medicului său curant, în faţa celorlalţi pacienţi, şi a noastră la o adică, fraza ce a inspirat titlul filmului. Era un strigăt de neputinţă în faţa limitei. Paradoxal, totuşi el este cel care evoluează. Pentru că în această divină minune care este lumea în care trăim există legi de supravieţuire. Disperarea generală a lui Melvin capătă un aspect concret: el, care mînca în fiecare zi, cu regularitate perfectă, în acelaşi local, servit de aceeaşi chelneriţă este complet bulversat de lipsa acesteia într-o zi. Şi aceasta disperare acută, concretă, imediată, ajută un caracter luptător să împingă propria limită mai de parte. Melvin descoperă drama celui de lîngă el, o persoană pînă mai ieri ignorată. Şi acţionează: trimite un doctor serios spre a se ocupa de copilul chelneriţei şi a-i reda astfel libertatea de a lucra cu aceeaşi regularitate şi spre propria lui liniştire. Acest gest al lui, făcut inconştient, ca o reacţie naturală de supravieţuire, declanşează o înlănţuire de fapte ce îl fac mai bun. Gesturile de amabilitate se înmulţesc şi sunt fundamentate chiar dacă aparent se datoresc unor constrîngeri (cum a fost cazul acceptării amintitului căţel spre îngrijire) sau unui sentiment de dragoste (faţă de căţel, da!, dar mai ales faţă de ea).

Una din cele mai frumoase scene de dragoste se petrece în acest film. Între Melvin şi cea de care s-a legat destinul său, Carol. Sunt amîndoi la o masă într-o seară frumoasă, la un restaurant elegant dar fără opulenţă. Melvin nu îşi revine din întîmplarea prin care a trecut pentru că venind la restaurant fără sacou şi cravată, nu a putut accepta costumaţia oferită de local din motivele binecunoscute nouă. Şi a alergat într-un suflet să îşi cumpere cele necesare. Este indignat că pe el l-au obligat să îşi cumpere haine dar pe ea au acceptat-o în rochia de casă. Cît de inconştienţi sunt oamenii cînd aruncă atît de uşor unele cuvinte... Era rochia cea mai bună pentru posibilităţile ei, pe care Carol o alesese special pentru o astfel de ocazie. Afectată profund ea vrea să plece dar disperarea din ochii lui, acesta văzîndu-se în faţa unei scene penibile în public, îi acordă o şansă: un compliment. Atunci, pe loc. Şi Melvin acceptă provocarea. Este un compliment neobişnuit, tulburător, care porneşte de la mărturisirea completă a maladiei de care suferă. Acesta este un prim pas necesar pentru oricine care dovedeşte curaj în lupta sa. Îşi motivează astfel elocvent gestul de ajutorare şi ajunge la punctul critic al existenţei sale, cînd limita din faţa lui s-a dovedit a fi posibil de depăşit.

Carol, intrigată de neaşteptatul ajutor primit a crezut că este forţată să se răscumpere cu propriul ei trup. Şi a respins cu vehemenţă aceasta, pomenind chiar cuvîntul "niciodată" , cuvînt despre a cărui oscilantă soartă singură va vorbi spre final. Dar atunci a deschis în Melvin o fereastră spre o porţiune de cer nevăzută de el pînă atunci. Melvin a descoperit că, totuşi, cineva se poate gîndi la el ca fiind capabil de dragoste. De a doua zi a putut să ia pastile. Şi complimentul pe care i-l oferă este recunoaşterea faptului că datorită ei îşi doreşte să fie mai bun. Dragostea este o motivaţie de marcă în depăşirea unei limite. Povestea nu se rupe o clipă de realitate pentru că are curajul să vorbească de procentul de vindecare a lui Melvin (50-60%, nu grozav de optimist), el însuşi recunoscînd că progresele nu sunt spectaculoase. Dar efortul este remarcabil.

Care este povestea EI? O cheamă Carol Connely şi este chelneriţă. Este în a doua jumătate a vîrstelor ce încep cu cifra 3. Locuieşte la periferie împreună cu mama şi un băiat în primii ani de şcoală. Băiatul este chiar cauza frămîntărilor ei pentru că este bolnăvicios şi de aici toate necazurile cu serviciul şi cu propria ei viaţă personală. Carol este semnificativă şi pentru societatea românească. Putem înţelege mai bine astfel că paradisul terestru nu există, că au fost şi vor fi destine mai cenuşii şi zbuciumate. Preocupată de însănătoşirea copilului, Carol apostrofează sistemul sanitar public pentru superficialitatea cu care tratează lucrurile, pentru birocraţie şi indiferenţă. Unde? În SUA! Iar sistemul privat de sănătate este mult prea costisitor pentru ea. Aşa înţelegem uimirea ei în faţa medicului trimis de Melvin, o minune dumnezeiască pentru ea. Şi rezolvarea fără complicaţii a cazului o determină să privească şi ea cu alţi ochi pe Melvin. Descoperă la rîndul ei că şi "nebunul" din scena vieţii cotidiene este capabil de un sentiment nobil. Depăşirea acestui lung episod dramatic din viaţa ei îi produce iniţial o criză: "depresurizată", îşi descarcă sufletul în faţa mamei, o scenă teribilă în care recunoaştem esenţa singurătăţii. Pentru ea nu a existat viaţă personală odată devenită mamă încît este tulburătoare mărturisirea dorinţei de a fi strînsă în braţe de un bărbat... Ei bine, din nou divinitatea îşi face simţită prezenţa şi vîltoarea vieţii îi aduce clipe de fericire, de graţie, graţie care declanşează în alt suflet o descătuşare, o depăşire a unei incertitudini deprimante.

Pictorul îşi regăseşte inspiraţia surprinzîndu-i trupul întors într-o poziţie renascentistă. O scenă diafană, dovedind o dată în plus nestinsa sete de frumos, în vorbe şi gesturi, a omului de azi ca de oricînd. La Carol întîlnim cealaltă faţă a medaliei, acceptarea unei limite. Pentru că iureşul simţămintelor pare a te purta cu brio peste orice obstacol, numai că de multe roi se dovedeşte a fi o amăgire. În faţa dragostei evidente ce-i poartă Melvin, Carol are o reacţie de revoltă: "de ce am parte de iubirea unui nebun şi nu a unui prinţ?". Dar vine replica firească unui suflet încercat: "Toate avem acest vis fata mea, dar nu se împlineşte niciodată". E bun şi ceea ce primeşti, este o la fel de posibilă interpretare a titlului acestui film a cărui poveste pare a se derula banal precum propria noastră poveste.

În zori de zi, cînd se aprinde o firmă luminoasă şi se simte mirosul îmbietor de croissant, din echilibrul între forţarea şi acceptarea de destin se naşte acel optimism vital pentru urnirea lucrurilor precum divinitatea şi iubirea.

As Good as It Gets
Scenariul: Mark Andrus & James L.Brooks
Regia: James L.Brooks
Cu: Jack Nicholson, Helen Hunt, Greg Kinnear



 Toate articolele despre As Good as It Gets


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Marius Dobrin


Alte articole

 Acceptări dificile - As Good as It Gets, Doinel Tronaru


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer