Textier, regizor şi muzician, David Lescot este "un autor deja matur"(Anca Rotescu), care încearcă să amestece în teatru mijloace şi formule dramatice, în mod special muzica. A pus în scenă mai multe piese: Conspiratorii, Asociaţia, Ameliorarea.
Mariaj este povestea unui cuplu format dintr-o femeie albă şi un arab şi a ritualului prin care aceştia încearcă să se cunoască şi să se accepte reciproc. Regulile ritualului sunt stabilite cu multă precizie de femeie: procesul va avea loc în douăsprezece zile, în decursul a douăsprezece luni, câte o zi în fiecare lună. Cele două personaje reprezintă două lumi: cea arabă şi cea occidentală.
Povestea începe să se contureze încă de la început, prin replica femeii: "prietenii mei [...] privesc cu îngăduinţă mariajul meu cu un bărbat ca tine", pentru a afla pe parcurs că este vorba de mariajul unei femei albe cu un magrebian, în încercarea de a-l ajuta pe acesta să obţină cetăţenie franceză. Întâlnirea dintre cele două personaje este prilej pentru autor de a aduce în scenă două personaje complexe, ale căror profil psihologic se realizează fie prin dialoguri, sau mai degrabă monologuri prelungite (în cazul femeii), fie prin replici scurte, laconice sau gesturi (în cazul bărbatului).
Datorită conjuncturii care îi aduce faţă în faţă, etapele normale de evoluţie a cuplului au loc într-o ordine diferită de cea firească: etapele cunoaşterii reciproce sunt ulterioare consumării mariajului din punct de vedere legal. În felul acesta are loc un proces straniu de o depreciere a noţiunii de cuplu, urmat de un proces de reinventare a acestuia. Textul surprinde relaţia ce se formează în cadrul cuplului, ai cărui exponenţi poartă pecetea celor două culturi eminamente diferite: bărbatul reprezintă misterul, care o incită pe femeie să se apropie şi să încerce să îl descopere, în vreme ce ea constituie liantul bărbatului cu un univers care îi este străin sau chiar ostil.
Dacă iniţial femeia este aceea care stabileşte regulile şi deţine puterea, stabilind ritualurile casnice, de cunoaştere şi de comunicare, pe măsură ce începe să-l cunoască pe cel adoptat iniţial numai dintr-un moft, sfârşeşte prin a se ataşa de prezenţa acestuia: "Şi acum, tu eşti cel care, dacă ne întâlnim, ar putea să mă scoată din nisipurile mele". În final ea este aceea care îl caută, percepând pierderea lui ca pe o înfrângere: "Am plătit, nu-i aşa? Am fost pedepsită, am fost pedepsită dinainte. [...] Lasă-mă să-mi duc la bun sfârşit înfrângerea". Rolurile se inversează în final, când, asemeni unui Pygmalion devenit dependent de propria sa creaţie, femeia doreşte apropierea celui plecat, pentru a putea da un nou sens existenţei sale.
Textul prezintă şi implicaţii sociale. Femeia decide să realizeze un cuplu cu un arab din mândria de a fi încălcat ordinea comun acceptată, de a fi cea care spune: "eu am adăugat pe cineva în republică", ceea ce pentru ea este echivalent cu "contrabanda", cu ceva interzis, ceva care se află la limita legalităţii. În felul acesta relaţia de cuplu reflectă modul în care pot relaţiona două universuri diferite, două culturi diferite, cu stilurilor lor proprii de viaţă, de comunicare şi de manifestare, dar care s-ar putea lăsa seduse reciproc prin misterul pe care fiecare dintre ele îl presupune pentru cealaltă.