Agenda LiterNet 
Cronici muzică Articole diverse
Constantin Silvestri - BBC Legends
George Andrei
iunie 2007
Este probabil ironică apariţia acestui set de două discuri compacte dedicat artei lui Constantin Silvestri în seria BBC Legends ştiut fiind faptul că BBC-ul a şters multe din benzile de magnetofon care conţineau înregistrările concertelor dirijorului. Printre cele care totuşi s-au păstrat se află şi o magnifică versiune a Simfoniei a I-a de George Enescu. Şi din păcate nu este singurul caz: elveţienii au şters multe din înregistrările pentru radio ale lui Hermann Scherchen.
Din fericire, Silvestri însuşi şi-a gravat concertele sale. Aceste documente sonore, care includ şi primele două Suite pentru orchestră de Enescu, se află la Wessex Film and Sound Archive din Winchester. Iar unele înregistrări au fost deja editate în cadrul seriei BBC Legends.
Un prim disc compact a inclus Simfonia "Manfred" de Ceaikovsky şi poemul Pinii din Roma de Ottorino Respighi, în ceea ce a devenit pentru mine versiunea de referinţă a piesei compozitorului italian. După câţiva ani îl reîntâlnim pe Silvestri în aceeaşi serie drept acompaniatorul lui John Ogdon în Concertul pentru pian numărul 1 de Liszt. Anul trecut a apărut un alt set de două discuri compacte incluzând lucrări de Elgar (Uvertura "Cockaigne", Simfonia a I-a), Arnold (Uvertura comică "Beckus the Dandipratt"), Ceaikovsky (Simfonia a II-a), Debussy (Jeux), Britten (Patru Interludii Maritime din opera Peter Grimes), şi Enescu (Rapsodia a I-a).
În fine, ultimul set de două discuri compacte, recent apărut, reprezintă o importantă întregire a catalogului discografic al artistului. Exceptând La mer de Claude Debussy, nici una din lucrări nu a mai fost anterior înregistrată de dirijor.
Câteva cuvinte la început despre calitatea sonoră. Inginerul Tony Faulkner a optat să nu limiteze prea mult foşnetul benzii de magnetofon de la care provine înregistrarea originală, dar acest lucru scoate mai bine în evidenţă culorile şi tonul pe care Silvestri îl extrage din orchestra sa. Şi oricum, pentru o ureche familiarizată cu documente sonore de arhivă acest detaliu este neglijabil. În plus, interpretările ne captează imediat astfel încât după puţin timp nici nu ne mai dăm seama că ascultăm înregistrări istorice.
În toate lucrările, ca şi în apariţiile anterioare din seria BBC Legends, Silvestri dirijează Orchestra Simfonică din Bournemouth a cărui director muzical a fost spre sfârşitul scurtei sale vieţi. Înregistrările au fost făcute fie în concert, fie, în majoritatea cazurilor, cu o zi înainte de concertul propriu zis. Vom observa deci că unele mici greşeli tehnice se mai strecoară, ele nemaiputând fi corectate în studio. Acestea sunt insă mai mult decât compensate de spontaneitatea interpretărilor.
Care spontaneitate se poate observa de la prima lucrare, Partita lui William Walton unde Silvestri ştie să contrasteze secţiunile exterioare rapide cu cea a doua, lentă. Dar dintre operele compozitorilor englezi, Paris - o nocturnă de Frederick Delius este cea care beneficiază de o tălmăcire genială. De la primele măsuri în care o temă a clarinetului se suprapune corzilor grave iar apoi creşte până la fortissimo ne dăm seama că Silvestri va capta toate aspectele unei lucrări când lirice, când exuberante dar întotdeauna învăluite în mister. Dar nu numai atât. Observăm de asemenea nivelul la care Orchestra din Bournemouth a ajuns sub îndrumarea directorului ei muzical..
O altă caracteristică a artei dirijorului este felul în care ne face să descoperim lucruri interesante în partituri care anterior un erau pe gustul meu. În cazul de faţă, mă refer la Simfonia a III-a a lui Rahmaninov. Interpretarea lucrării ilustrează măiestria de colorist a lui Silvestri.
Cu Simfonia a VIII-a de Beethoven, discul oferă o rară posibilitate de a-l asculta pe dirijor în muzica Titanului de la Bonn (nu, n-am uitat de Missa Solemnis care zace în arhivele Electrecordului.) Avem de-a face cu o lectură plină de elan unde întâlnim totuşi unele sforzando-uri cam nervoase în prima parte; ele dispar din fericire în final. Dar cât de bine sunt delimitate partidele corzilor în dezvoltarea primei părţi! Nu este probabil o interpretare pe gustul tuturor, dar treceţi-mă pe lista celor convinşi.
Includerea Suitei Focuri de artificii de Handel în aranjamentul lui Sir Hamilton Harty ar putea fi privită ca o curiozitate, deşi mai există gravări ale lui Antal Dorati şi George Szell. Harty scurtează Uvertura, elimină La Rejouissance şi plasează Bouree-ul după La Paix, rebotezată aici simplu Alla Siciliana. Orchestraţia este de asemenea mărită. Pe scurt, un contrast total cu zilele noastre în care lucrările baroce se execută de cele mai multe ori folosind instrumente de epocă şi o formaţie de dimensiuni mai reduse. Silvestri reuşeşte să capteze grandoarea muzicii, dar totodată este fin acolo unde trebuie - ca de exemplu în Siciliana, de o delicateţe aproape transparentă.
În Don Juan de Richard Strauss aproape am regretat la început că Silvestri nu are la dispoziţie una din marile orchestre. Parcă îmi imaginam partida de corn a Filarmonicii din Viena. Dar rapid mi-am adus aminte că parteneriatul dintre dirijor şi celebra orchestră nu a fost tocmai fericit, aşa cum se vede şi din înregistrări. Apoi Orchestra din Bournemouth compensează prin dăruire şi prin familiarizarea cu stilul maestrului. Şi, aşa cum am mai spus, şeful de orchestră a obţinut rezultate remarcabile cu ea.
Deoarece avem de-a face cu o versiune memorabilă. Alegând un tempo mai lent în secţiunea centrală, Silvestri ne oferă un seducător Don Juan care nu cade însă în sentimentalism. Dar latura eroică a personajului este şi ea reliefată. Menţionez aici doar un detaliu: crescendo-ul suflătorilor de alamă în primele măsuri. Mulţi dirijori, cum ar fi Karl Böhm, Hans Rosbaud, Sergiu Celibidache, sau Rudolf Kempe -ca să mă refer la înregistrările din colecţia personală - preferă să lase alămurile mai retrase, doar Otto Klemperer şi Silvestri aducându-le în prim plan. Este oare o coincidenţă faptul că amândoi au la dispoziţie o orchestră engleză? ("Philharmonia" în cazul maestrului german; şi da, cred că este o coincidenţă.)
Am lăsat La Mer intenţionat la sfârşit pentru a compara cele două versiuni ale lui Silvestri. Varianta interpretativă de pe discul de faţă este un pic mai vioaie şi mai extrovertită decât cea înregistrată la Paris în compania Orchestrei Societăţii de Concerte a Conservatorului. Şi, în general, orchestra engleză este superioară celei franceze. Dar dirijorul mi se pare mult mai tulburător în versiunea în compania orchestrei pariziene. Să exemplific doar cu felul în care şeful de orchestră construieşte climaxul din finalul primei părţi, De L'aube à Midi Sur La Mer, ca apoi să dezlănţuie acest climax!
Un singur regret: faptul că nu a fost inclusă nici o compoziţie a lui Silvestri deşi există o înregistrare în arhiva Orchestrei din Bournemouth a celor Trei piese pentru orchestră de coarde. Sper ca un posibil viitor volum să evidenţieze şi acest aspect al muzicianului.
Închei implorând Electrecordul şi Radioteleviziunea Română să editeze pe disc compact şi pe DVD fiecare minut din documentele sonore sau vizuale ale dirijorului care se află în arhivă. Deoarece nu este admisibil să-i cer unui englez, mare fan Silvestri, Concertul pentru pian de Paul Constantinescu (solist Valentin Gheorghiu) sau Patru dansuri simfonice de Leon Klepper!
P.S.: La câteva luni de la scrierea acestui articol, înregistrarea Missei Solemnis de Beethoven sub bagheta lui Constantin Silvestri a fost re-editată pe disc compact. Mulţumesc Electrecordului pentru acest minunat cadou.
Din fericire, Silvestri însuşi şi-a gravat concertele sale. Aceste documente sonore, care includ şi primele două Suite pentru orchestră de Enescu, se află la Wessex Film and Sound Archive din Winchester. Iar unele înregistrări au fost deja editate în cadrul seriei BBC Legends.
Un prim disc compact a inclus Simfonia "Manfred" de Ceaikovsky şi poemul Pinii din Roma de Ottorino Respighi, în ceea ce a devenit pentru mine versiunea de referinţă a piesei compozitorului italian. După câţiva ani îl reîntâlnim pe Silvestri în aceeaşi serie drept acompaniatorul lui John Ogdon în Concertul pentru pian numărul 1 de Liszt. Anul trecut a apărut un alt set de două discuri compacte incluzând lucrări de Elgar (Uvertura "Cockaigne", Simfonia a I-a), Arnold (Uvertura comică "Beckus the Dandipratt"), Ceaikovsky (Simfonia a II-a), Debussy (Jeux), Britten (Patru Interludii Maritime din opera Peter Grimes), şi Enescu (Rapsodia a I-a).
În fine, ultimul set de două discuri compacte, recent apărut, reprezintă o importantă întregire a catalogului discografic al artistului. Exceptând La mer de Claude Debussy, nici una din lucrări nu a mai fost anterior înregistrată de dirijor.
Câteva cuvinte la început despre calitatea sonoră. Inginerul Tony Faulkner a optat să nu limiteze prea mult foşnetul benzii de magnetofon de la care provine înregistrarea originală, dar acest lucru scoate mai bine în evidenţă culorile şi tonul pe care Silvestri îl extrage din orchestra sa. Şi oricum, pentru o ureche familiarizată cu documente sonore de arhivă acest detaliu este neglijabil. În plus, interpretările ne captează imediat astfel încât după puţin timp nici nu ne mai dăm seama că ascultăm înregistrări istorice.
În toate lucrările, ca şi în apariţiile anterioare din seria BBC Legends, Silvestri dirijează Orchestra Simfonică din Bournemouth a cărui director muzical a fost spre sfârşitul scurtei sale vieţi. Înregistrările au fost făcute fie în concert, fie, în majoritatea cazurilor, cu o zi înainte de concertul propriu zis. Vom observa deci că unele mici greşeli tehnice se mai strecoară, ele nemaiputând fi corectate în studio. Acestea sunt insă mai mult decât compensate de spontaneitatea interpretărilor.
Care spontaneitate se poate observa de la prima lucrare, Partita lui William Walton unde Silvestri ştie să contrasteze secţiunile exterioare rapide cu cea a doua, lentă. Dar dintre operele compozitorilor englezi, Paris - o nocturnă de Frederick Delius este cea care beneficiază de o tălmăcire genială. De la primele măsuri în care o temă a clarinetului se suprapune corzilor grave iar apoi creşte până la fortissimo ne dăm seama că Silvestri va capta toate aspectele unei lucrări când lirice, când exuberante dar întotdeauna învăluite în mister. Dar nu numai atât. Observăm de asemenea nivelul la care Orchestra din Bournemouth a ajuns sub îndrumarea directorului ei muzical..
O altă caracteristică a artei dirijorului este felul în care ne face să descoperim lucruri interesante în partituri care anterior un erau pe gustul meu. În cazul de faţă, mă refer la Simfonia a III-a a lui Rahmaninov. Interpretarea lucrării ilustrează măiestria de colorist a lui Silvestri.
Cu Simfonia a VIII-a de Beethoven, discul oferă o rară posibilitate de a-l asculta pe dirijor în muzica Titanului de la Bonn (nu, n-am uitat de Missa Solemnis care zace în arhivele Electrecordului.) Avem de-a face cu o lectură plină de elan unde întâlnim totuşi unele sforzando-uri cam nervoase în prima parte; ele dispar din fericire în final. Dar cât de bine sunt delimitate partidele corzilor în dezvoltarea primei părţi! Nu este probabil o interpretare pe gustul tuturor, dar treceţi-mă pe lista celor convinşi.
Includerea Suitei Focuri de artificii de Handel în aranjamentul lui Sir Hamilton Harty ar putea fi privită ca o curiozitate, deşi mai există gravări ale lui Antal Dorati şi George Szell. Harty scurtează Uvertura, elimină La Rejouissance şi plasează Bouree-ul după La Paix, rebotezată aici simplu Alla Siciliana. Orchestraţia este de asemenea mărită. Pe scurt, un contrast total cu zilele noastre în care lucrările baroce se execută de cele mai multe ori folosind instrumente de epocă şi o formaţie de dimensiuni mai reduse. Silvestri reuşeşte să capteze grandoarea muzicii, dar totodată este fin acolo unde trebuie - ca de exemplu în Siciliana, de o delicateţe aproape transparentă.
În Don Juan de Richard Strauss aproape am regretat la început că Silvestri nu are la dispoziţie una din marile orchestre. Parcă îmi imaginam partida de corn a Filarmonicii din Viena. Dar rapid mi-am adus aminte că parteneriatul dintre dirijor şi celebra orchestră nu a fost tocmai fericit, aşa cum se vede şi din înregistrări. Apoi Orchestra din Bournemouth compensează prin dăruire şi prin familiarizarea cu stilul maestrului. Şi, aşa cum am mai spus, şeful de orchestră a obţinut rezultate remarcabile cu ea.
Deoarece avem de-a face cu o versiune memorabilă. Alegând un tempo mai lent în secţiunea centrală, Silvestri ne oferă un seducător Don Juan care nu cade însă în sentimentalism. Dar latura eroică a personajului este şi ea reliefată. Menţionez aici doar un detaliu: crescendo-ul suflătorilor de alamă în primele măsuri. Mulţi dirijori, cum ar fi Karl Böhm, Hans Rosbaud, Sergiu Celibidache, sau Rudolf Kempe -ca să mă refer la înregistrările din colecţia personală - preferă să lase alămurile mai retrase, doar Otto Klemperer şi Silvestri aducându-le în prim plan. Este oare o coincidenţă faptul că amândoi au la dispoziţie o orchestră engleză? ("Philharmonia" în cazul maestrului german; şi da, cred că este o coincidenţă.)
Am lăsat La Mer intenţionat la sfârşit pentru a compara cele două versiuni ale lui Silvestri. Varianta interpretativă de pe discul de faţă este un pic mai vioaie şi mai extrovertită decât cea înregistrată la Paris în compania Orchestrei Societăţii de Concerte a Conservatorului. Şi, în general, orchestra engleză este superioară celei franceze. Dar dirijorul mi se pare mult mai tulburător în versiunea în compania orchestrei pariziene. Să exemplific doar cu felul în care şeful de orchestră construieşte climaxul din finalul primei părţi, De L'aube à Midi Sur La Mer, ca apoi să dezlănţuie acest climax!
Un singur regret: faptul că nu a fost inclusă nici o compoziţie a lui Silvestri deşi există o înregistrare în arhiva Orchestrei din Bournemouth a celor Trei piese pentru orchestră de coarde. Sper ca un posibil viitor volum să evidenţieze şi acest aspect al muzicianului.
Închei implorând Electrecordul şi Radioteleviziunea Română să editeze pe disc compact şi pe DVD fiecare minut din documentele sonore sau vizuale ale dirijorului care se află în arhivă. Deoarece nu este admisibil să-i cer unui englez, mare fan Silvestri, Concertul pentru pian de Paul Constantinescu (solist Valentin Gheorghiu) sau Patru dansuri simfonice de Leon Klepper!
P.S.: La câteva luni de la scrierea acestui articol, înregistrarea Missei Solemnis de Beethoven sub bagheta lui Constantin Silvestri a fost re-editată pe disc compact. Mulţumesc Electrecordului pentru acest minunat cadou.
1 comentariu
Resurse
Alte articole de George AndreiAlte articole
Haendel, Harnoncourt, despre cum se naşte un compozitor şi despre fericire, Sabina Ulubeanu Olivia Newton-John - Tinereţe fără bătrîneţe, Lucian Cremeneanu La un picnic cu Ronan Keating, Lucian Cremeneanu Muzica antică în dezbatere, Theodor E. Ulieriu-Rostás Poveste despre căutarea Absolutului, cercuri şi vin, Cleopatra David Toate articolele despre Articole diverseSCRIEŢI LA LITERNET
Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.
PUBLICITATE
© 2001-2012 Asociaţia LiterNet®. Toate drepturile rezervate
Design: Bogdan Gheorghe
Publicitate: Web Hosting | Vremea