4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile
Nu ştiu cu ce să încep, ştiu că "atunci cînd veţi citi aceste rînduri", Festivalul de la Cannes se va fi terminat. Îmi imaginez că arunc textul ăsta ghemotoc într-un vortex şi că îl citiţi chiar acum sau cel tîrziu mîine. Sînt în Palatul Festivalului, în sala calculatoarelor pentru presă, renovată în acest an. Are nişte scaune albastre de plastic transparent, care îţi fac buba la picior cînd te loveşti de ele.

Am citit cronicile la filmul lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Mai mult decît elogioase. Cum e filmul? Neaşteptat. Cristi Mungiu l-a înconjurat într-un mister etanş pînă la premieră. Acum aud de la Dan Burlac, producător, că vrea să-l lanseze în România într-o manieră mai largă legată de avorturi. Filmul e simplu în aparenţă. O zi din viaţa a două studente în Iaşiul anului 1987. Găbiţa e gravidă şi vrea să facă întrerupere. Otilia, colega ei de cameră la cămin, o ajută cît poate. Adică face toată treaba, mai puţin avortul. Camera lui Oleg Mutu o urmăreşte discret şi inspirat în goana ei. Cu autobuzul şi tramvaiul, pe coridoarele căminului sordid. Otilia cumpără Kent de la arabul din cămin, merge în oraş să caute un hotel unde să stea Găbiţa două nopţi după avort, se întîlneşte cu domnul Bebe, în locul Găbiţei, ca să pună la punct afacerea avortului. Pe cît e Găbiţa de bolnăvicioasă şi de neputincioasă în aparenţă, pe atît e Otilia de puternică. Dar filmul răstoarnă impresiile. Găbiţa se arată a fi mult mai tare pe situaţie decît prietena ei care a acceptat să se culce cu domnul Bebe şi care a aruncat fetusul cu prosop cu tot la ghena de gunoi, de la etajul zece. În spatele poveştii avortului, filmul deschide uşi spre problema morală. Şi cea a comiterii avortului, dar şi cea a opţiunilor. După cum a spus regizorul la conferinţa de presă animată - chiar dacă sala nu era plină -, oamenii au luat sub comunism nu numai decizii ale căror efecte le resimt de-abia azi. Una dintre întrebări s-a referit la opţiunea lui Mungiu de a arăta fetusul de pe gresia de la baie.

Surprinzător, da, după discreţia lui respectuoasă vizavi de cele două violuri. De altfel, toţi bărbaţii ies prost din acest film. Domnul Bebe, formidabil jucat de Vlad Ivanov, e un personaj odios. Adi, prietenul Otiliei, e pe dinafara situaţiei, nu pricepe nimic. Mungiu face un film despre forţa femeilor, chiar şi despre forţa care la unele dintre ele e ascunsă în spatele slăbiciunii şi folosită ca instrument de manipulare, cum e cazul Găbiţei. Cronicile din cele mai importante publicaţii au fost cele mai elogioase pentru un film românesc din competiţie de la Balanţa încoace, deşi la fel de elogioase precum cele la filmul lui Corneliu Porumboiu. Jurnaliştii îl dau deja ca favorit la Palme d'Or.


La Cannes, jurnaliştii obosesc repede

Din ce am văzut pînă acum, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile mi-a plăcut cel mai mult, la egalitate cu The Banishment, filmul lui Andrei Zviagintev, pentru prima oară la Cannes după imensul succes cu The Return, lansat la Veneţia. Rusul a filmat în Republica Moldova, Franţa şi Belgia o poveste inspirată din William Saroyan. Drama unei femei - excelentă Maria Bonnevie - care moare pentru că nu e iubită. Filmul, care nu duce lipsă de referinţe biblice, e extrem de frumos ca imagine, dar şi ca ritm, ca mod de a concepe cadrul. E cu mult mai sincer decît My Blueberry Nights de Wong Kar-wai, primul film al acestuia făcut în America, în engleză, în care Jude Law şi Norah Jones par nişte înlocuitori şterşi ai lui Tony Leung şi Maggie Cheung din In the Mood for Love. Cu Darius Kondji la imagine, filmul e la fel de frumos, dar frumuseţea lui e cu totul exterioară, artificială. Wong Kar-wai reciclează, poate i-a fost şi un pic teamă de sistemul american, de aceea a mers pe ce se dovedise de succes.

Zodiac de David Fincher e un film foarte lung, mult prea lung. E interesant pentru că tratează cazul real al criminalului în serie cu aceeaşi poreclă, ce a terorizat America anilor '60-'70 şi despre care nici azi nu se ştie cine era de fapt. Mark Ruffalo e excelent în rolul poliţistului din care s-a inspirat pe urmă Steve McQueen pentru Bullitt, Robert Downey Jr. e şi el foarte bun în rolul jurnalistului de investigaţii alcoolic, Jake Gyllenhaal e perfect în rolul desenatorului obsedat de descoperirea criminalului, dar toată nebunia crimelor, a scrisorilor trimise la "San Francisco Chronicle", a pistelor duse în paralel de poliţia din 3 locuri şi de jurnalişti ajunge să te obosească. Oricum, la Cannes jurnaliştii obosesc repede. Sînt mai mult de 4.500, sînt asudaţi şi dau peste tine fără să te vadă. E mult mai mare coada la Internet, nu sînt caiete de presă pentru toţi, nu se mai fumează nicăieri în Palatul Festivalului. O replică din filmul lui Wong Kar-wai sună perfect: "În ziua de azi, nu se mai poate fuma nicăieri". Trebuie făcut ceva.


Regia: Cristian Mungiu Cu: Anamaria Marinca, Vlad Ivanov, Laura Vasiliu, Alexandru Potoceanu, Luminiţa Gheorghiu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus