Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Ivan Turbincă

Clişee voalate bine


Alice Georgescu

Dilema Veche, mai 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Unul dintre cele mai enervante - şi mai răspîndite - truisme publicistice (dar nu numai) mi se pare acela care sună cam aşa: "Cel mai bun ambasador al nostru (sau «adevăratul nostru ambasador») în lume este..." Şi aici urmează, după caz, fotbalul, gimnastica, sarmalele, ciorba de burtă, "olimpicii" la matematică, fizică şi chimie, brînza de oi din Mărginime, mititeii, Dracula cu parc sau fără, Căluşarii, albastrul de Voroneţ, ţuica de prune, cîntăreţii de la Eurovision - şi, în cele din urmă, cultura. Aş putea să jur că nu există, nu a existat şi nici nu va exista, într-un viitor previzibil, emisiune în care salariaţii televiziunii / televiziunilor să vorbească despre cutare turneu sau participare românească de orice fel la o reuniune internaţională unde au mers şi ei, fără ca metafora aceasta obosită să nu răsară, proaspătă, în comentariu - şi întotdeauna pe ton patetic; cu cît a fost mai copioasă (inclusiv sub aspect pur culinar) şi mai relaxată "deplasarea", cu atît e mai patetic tonul. Ca orice clişeu însă, şi acesta trebuie să fi pornit de la o realitate exprimată, cîndva, sub forma unei constatări de bun-simţ: într-adevăr, persoanele sau produsele performante pot reprezenta, printre "străini", o ţară sau un popor mai bine, mai nuanţat, mai convingător, mai expresiv şi mai persuasiv decît cine ştie ce oficiu diplomatic "deservit" de funcţionari plictisiţi şi fără anvergură spirituală (adesea, nici materială...). Să vezi cu ochii tăi, de-aproape, "pe viu", să auzi, să guşti, să miroşi, să atingi fiinţe şi lucruri excepţionale şi care, deşi nu au mai nimic în comun cu obiceiurile, tradiţiile şi obişnuinţele tale, îţi devin, fie şi doar pentru cîteva ore, familiare, apropiate, ba chiar dragi - făcîndu-te să simţi că, în definitiv, omul e acelaşi oriunde, indiferent ce limbă vorbeşte - este o experienţă ce depăşeşte cu mult, ca forţă unificatoare şi solidarizantă, orice ambasadă cu acte în regulă.

Acum două săptămîni am însoţit un scurt turneu al Teatrului "Mihai Eminescu" din Botoşani la un festival - Festivalul Mării Negre - din Turcia, din oraşul Trabzon. Vorba vine că l-am însoţit; ne-am întîlnit la faţa locului, interpretul principal al spectacolului - Ivan Turbincă după Ion Creangă, în adaptarea şi regia lui Ion Sapdaru, cu Daniel Badale în rolul titular - şi cu mine venind cu avionul, iar ansamblul sosind, după aproape două zile de mers, cu autobuzul. Ne-am reunit, oricum, cu multă bucurie, mai ales că şi unii, şi ceilalţi avuseserăm parte de o sumă de peripeţii a căror sursă era aceeaşi: ancestrala brambureală iscată de Turnul Babel. (Nu mă pot stăpîni să mă gîndesc, în multe împrejurări, cît de urîtă figură le-a făcut Dumnezeu oamenilor cu acea ocazie. Drept e că şi ei Lui, cu atîtea alte ocazii...) Pe scurt, neputîndu-ne înţelege clar cu lucrătorii de pe aeroport, respectiv cu grănicerii, cu vameşii etc., ne aleseserăm, eu, cu bagajul poprit şi răscolit, teatrul, cu interdicţie de intrare în Turcia pînă la prezentarea unei hîrtii semnate de... Mihai Eminescu - păi, nu e el patronul, că scrie şi pe autobuz? (Anecdota - încheiată, din fericire, cu bine - mi s-a părut perfectul revers hazliu al botezomaniei ce bîntuie atît de furios scenele româneşti.) În fine, mai cu engleza, mai cu pantomima, încurcăturile se descurcaseră - altminteri, la Trabzon (vechiul Trapezunt, domnilor, regat bizantin, Trebizonda, deh!), dacă vrei să conversezi agreabil cu localnicii, mai ales pe teme comerciale, trebuie să ştii ruseşte. Marea Neagră nu mai e de mult, vorba istoricului clişeu geografic, lac turcesc, iar dacă Europa se opreşte, strîmbînd din nas, în faţa Înaltei Porţi, Asia e gata s-o deschidă, primitoare şi atentă... Buuun! Şi stăteam noi în holul hotelului, povestind, mirîndu-ne, indignîndu-ne, amuzîndu-ne şi simţindu-ne, desigur, superiori şi continentali, mai ales că lichidul din ceşcuţe, servit drept cafea (turcească!), era un soi de zeamă chioară şi sălcie, cum şi zicîndu-ne, fără cuvinte, că naiba ştie ce festival o mai fi şi ăsta şi pe naiba o să priceapă turcii din sală, cu toată traducerea proiectată pe ecran. Bine, măcar, că Ivan Turbincă e rus.

Nici gazdele, de partea lor, nu arătau chiar fericite, pe cap cu o grămadă de indivizi ininteligibili care voiau ba una, ba alta şi mai adesea nici una, nici alta, care aveau şi creau probleme peste probleme - cu camerele, cu biletele, cu autobuzele şi cu decorurile lor; sigur, Hagi rămîne Hagi, dar românii ăştia... tare te-ai lipsi de ei. Nu era nevoie să ştii graiul ca să prinzi această idee - atomii îi pluteau în aer. Şi cum făceam noi bancuri despre limba lor şi cuvintele moştenite din ea (bacşiş, sugiuc, calabalîc), mai mult ca sigur că şi ei se distrau de mama focului la auzul unor vocabule de-ale noastre şi îşi aminteau cu drag de raiaua Giurgiului şi de paşalîcul Timişoarei, ca şi de alte asemenea plăcute mo(nu)mente din povestea îndelungatelor şi strînselor relaţii între ţările şi popoarele din jurul Mării Negre. Căreia pe turceşte îi zice, foarte muzical, Karadeniz şi care - fatalitate! - la ei este, parcă, mai puţin neagră decît la noi. Seara am văzut un spectacol bulgăresc (destul de modest); a doua zi era rîndul alor noştri.

În general, scriitorii în presă sînt luaţi de teatre în turneele "de-afară" pentru ca să "dea seamă" de succesul răsunător al întreprinderii; ceea ce unii chiar fac, deşi acolo nu a răsunat nimic, ori, cel mult, niscaiva huiduieli. Mărturisesc că aşteptam cu destulă teamă (şi naţională, şi profesională) clipa "întîlnirii cu publicul", mai ales că în sală erau numeroşi oameni de teatru, atît de-ai locului cît şi oaspeţi participanţi la festival. Iar faptul că una dintre primele replici din text vorbeşte despre cum s-a bătut oştirea (chiar, care oştire: a ţarului sau a Principatelor?) "cu turcul" nu îndulcea prea mult situaţia - după cum, de altfel, mi-au şi confirmat ulterior gazdele. Încet-încet însă, m-am relaxat: vioiciunea şi energia spectacolului, muzica (populară) superbă, coregrafia inteligentă, care stilizase discret motivele folclorice, măştile literalmente fabuloase, plus jocul dezlănţuit, "pe viaţă şi pe moarte", al actorilor au transformat treptat sala într-un recipient umplut nu cu oameni "străini", ci, palpabil aproape, cu entuziasm, încîntare, simpatie, prietenie, generozitate, confirmate, la sfîrşit, de aplauze şi urale asurzitoare, ca pe stadion, la victoria echipei proprii. După reprezentaţie, pînă să apară artiştii, am primit eu felicitările celor din jur. Pentru că veneam, ca şi teatrul, din România.



 Toate articolele despre Ivan Turbincă


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer