Când vine vorba despre rolul teatrului înăuntrul societăţii (de fapt, pe la noi de mult nu mai vine vorba despre asemenea lucruri, oamenii de teatru preferând să-şi expună, în reuniuni, rănile şi ofurile personale sau să-şi arunce oale cu lături în cap), când se discută, aşadar, despre misiunea teatrului ca artă cu impact social major, toată lumea "responsabilă" e de acord (sincer sau fiindcă "dă bine") că scena trebuie să reflecte realitatea înconjurătoare într-un fel care să-l pună pe spectator pe gânduri. Divergenţele încep la întrebarea: cum?
Aici încep să se manifeste, de altfel, nu doar "manifestele" estetice ale unui grup sau altul de artişti, critici, artişti & critici ş.a.m.d., ci şi pasiunile lor extraartistice, precum simpatia (sau antipatia) faţă de un anume teatru, director, regizor, actor, dramaturg, interesul propriu în promovarea unui anume tip de literatură dramatică ori de exegeză scenică etc. Un număr de artişti contemporani crede, spre exemplu, că teatrul trebuie să se ocupe de ceea ce se numeşte realitate cotidiană şi că spectatorii trebuie să recunoască pe scenă mediul în care există zi de zi. De ce? Probabil, pentru ca oamenii să înţeleagă mai bine această realitate şi acest mediu şi să li poată adapta mai uşor; to cope with them, ca să mă aliniez şi eu anglofoniei ce invadează România, inclusiv prin intermediul titlurilor de piese, căci niciun june autor cu pretenţii nu va da operei sale o denumire care să nu conţină măcar un cuvânt englezesc. Şi, cum această realitate şi acest mediu sunt, ştim, de o agresivitate frizând violenţa şi de o vulgaritate frizând pornografia, vom regăsi şi pe scenă situaţii jenant-şocante (care ajung, încet-încet, să nu mai şocheze pe nimeni...) şi un limbaj la auzul căruia ar roşi până şi şoferii de TIR. Dimpotrivă, un alt număr de artişti contemporani crede că teatrul trebuie să-i furnizeze publicului, care asta caută acolo, "destindere" - şi atunci ei le oferă semenilor din sală texte evazioniste, edulcorate sau neutre (comedii, îndeobşte), unde se vorbeşte mult şi despre mai nimic, în mizanscene terne, "culinare" sau de trivialitate medie şi de la care, plecând, nu mai reţii decât, cel mult, coafura protagonistei. Evident, sub soarele reflectoarelor pot (co)exista - spre indignarea reprezentanţilor mai apelpisiţi ai ambelor curente - şi unul, şi celălalt dintre aceste două tipuri de teatru, plus variantele lor soft , plus (slavă Domnului!) multe altele; întrebarea este care dintre ele va fi, pe termen lung, mai puţin nociv pentru o societate ce sombrează (barbarism în contul francofoniei oficiale!), sub ochii noştri şi o dată cu noi, în degringoladă, alienare şi dispreţ de sine. Ce-o (mai) fi, om (mai) vedea.
Foarte dedicat proiectelor de dramaturgie tânără (şi regie la fel), Teatrul Foarte Mic a produs acum câteva săptămâni premiera absolută a unui text aparţinând unei debutante şi câştigător al unuia dintre concursurile iniţiate de grupul dramAcum: Sado-maso Blues Bar de Maria Manolescu. În regia Gianinei Cărbunariu - mică celebritate, deja, a "teatrului nou" -, spectacolul frapează, dintru început, prin situare, căci spectatorii sunt poftiţi să ia loc pe scaunele aşezate, pentru ocazie, într-unul din foaierele de jos ale TFM, aflat la nivelul străzii şi dotat cu geamuri uriaşe; în acest fel, podiumul ingenios construit de scenograful Andu Dumitrescu serveşte, pentru cei dinăuntru, drept scenă, iar pentru trecătorii de pe bulevard, drept galantar unde se expun, la propriu şi la figurat, actorii. Aceştia - Virgil Aioanei (nu demult absolvent şi unul dintre rarii interpreţi "de ultimă oră" cu vocaţie comică evidentă), Rolando Matsangos (un la fel de rar june-prim în accepţia clasică a termenului) şi Adrian Anghel (distribuit constant de colegii săi regizori în roluri de brută, ceea ce îl ameninţă pe tânărul actor cu o manierizare timpurie) - execută o complicată gimnastică între planurile spaţiului de joc, fugind din când în când şi afară, în stradă, spre a ne vorbi despre disperarea unui băiat de bani-gata (Matsangos) proaspăt ieşit din puşcăria unde a ajuns după un accident rutier provocat de fapt de către tatăl odios şi inconştient, băiat ce se răzbună pe omenire deschizând un "bar sado-maso", unde îl obligă pentru început să se prostitueze chiar pe prietenul (Aioanei) bănuit a se fi cuplat, în lipsa lui, cu iubita emigrată, între timp, în Germania; în joc intră şi un ex-camarad de închisoare (Anghel), care... şi păstrez finalul pentru eventualii curioşi, recunoscând, totodată, că nu am înţeles prea bine cum se termină piesa, fiindcă eram atentă la finalul spectacolului: din stradă, unul dintre băieţi scria ceva pe vitrina teatrului; cine şi ce scria, de unde stăteam, nu am putut să văd. Mă rog, nu asta e nenorocirea; ea constă, după părerea mea, în clişeele mizerabiliste pe care le vehiculează textul (familia ticăloasă, societatea ignobilă căreia nu i te poţi opune decât prin procedee la fel de ignobile, ieşirile fiziologice ale dialogului), text, altminteri, nu lipsit de calităţi de construcţie şi scriitură, dar aliniat la ceea ce tinde să se transforme, din revoltă genuină, în modă exasperantă.
Tot despre stupizenia, ipocrizia, meschinăria societăţii (Sartre: "Infernul sunt ceilalţi") vorbeşte şi Eugen Ionescu - Eugène Ionesco, de fapt... - în câteva texte, practic, necunoscute, excelent traduse în româneşte de Vlad Russo şi Vlad Zografi şi strânse de Alexandru Dabija, la Teatrul Odeon, într-un spectacol intitulat Ionesco - Cinci piese scurte (titlu, altminteri, nu tocmai inspirat: Cinci piese scurte, cu trimitere directă la celebrul film Five Easy Pieces, ar fi fost, cred, mai "percutant"). Vorbeşte, desigur, în maniera sa, adică reducând la absurd situaţiile, caracterele, dialogurile; rezultă o imagine mărită a tembelismului universal, enorm de comică în aparenţă şi gigantic de tristă în esenţă. O imagine pe care, cu colaborarea Laurei Paraschiv (la capitolul scenografie) şi pe muzica Adei Milea, Dabija o luminează, cu incredibilă simplitate şi acurateţe, din toate unghiurile şi în toate dimensiunile - fireşte, prin jocul unor actori admirabili, precum Dorina Lazăr, Oana Ştefănescu, Antoaneta Zaharia, Ionel Mihăilescu, Niculae Urs, Pavel Bartoş şi Gelu Niţu. Un spectacol deopotrivă acid şi tonic, care îţi "denunţă" lumea şi te împacă, ridiculizând-o, cu ea. Şi cu teatrul.