Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  People I know

Cît de greu e Pacino? - Cu cărţile pe masă / People I Know


Andrei Gorzo

Dilema, august 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Jumătate din timp nici nu ştiu ce văd. Nu-mi amintesc diverse lucruri. Nu pot să dorm dacă nu iau un pumn de pastile..."

Vă sună cunoscut? Spuneţi că e Al Pacino în filmul Insomnia, distribuit la noi vara asta? Bravo, numai că de fapt e Al Pacino în filmul Cu cărţile pe masă / People I Know, distribuit la noi la sfîrşitul verii ăsteia. Dar cele două roluri curg unul în celălalt, de parcă străzile pustii pe care se clătinase Pacino în Insomnia, sub lumina aceea fără inimă, ar fi dat în parcul prin care îşi tîrşîie acum picioarele, pe sub copaci la fel de trişti şi de cocîrjaţi ca el. Ambele personaje trebuie să ducă în acelaşi timp două bătălii, dintre care cea publică (în Insomnia caută un ucigaş, în Cu cărţile pe masă descoperă o conspiraţie) e mult mai uşoară şi mai puţin spectaculoasă decît cea privată - lupta pe care trebuie s-o dea în fiecare secundă ca să nu se facă ţăndări sub ochii noştri.

În noul său film (care nu e tocmai nou: a fost realizat în 2001, după care a aşteptat cuminte), Pacino îl joacă pe Eli Wurman, agent de relaţii publice, cîndva foarte puternic, rămas acum cu un singur client adevărat - un star de cinema, dar nu chiar "ultima senzaţie de la Hollywood", ci un "băiat de aur" îmbătrînit (şi interpretat de Ryan O'Neal cu o expresie care-ţi spune că n-ai vrea să fii în pielea zbîrcită a unui fost "băiat de aur"). În prezent, activitatea lui Eli în serviciul starului nu diferă prea mult de a omului care face curat într-un bordel: în toiul nopţii, e expediat în misiunea delicată de a scoate din închisoare o starletă dependentă de droguri şi pusă pe scandal (Tea Leoni). Dar Eli vrea ca, înainte de a-şi încheia socotelile cu viaţa de publicitar şi cu viaţa în general, să facă şi ceva bun: o serată de caritate în beneficiul africanilor ameninţaţi cu deportarea, un eveniment cu nume mari. Problema este că numele mari din New York nu mai vor să fie amestecate cu nume ca Eli Wurman. Ar exista o soluţie - starleta a făcut un filmuleţ în care numele mari se lăsau amestecate într-o orgie şi nu păreau nemulţumite. Însă ar mai exista o problemă - starleta a fost ucisă, iar Eli, care era cu ea în noaptea aceea, nu-şi mai aminteşte mare lucru. De fapt, Eli nu pare să-şi amintească nici care era orientarea lui sexuală, pe vremea cînd avea una. Relaţiile lui cele mai apropiate sînt cele cu Ecstasy, Estavil, Elavil, Yohimbe, Zocor şi Xanax - uneori toţi la un loc, plus cîţiva pe care n-am reuşit să mi-i notez, plus cîte un fum de opiu cînd se iveşte ocazia, plus tutun. E adevărat, mai e şi Kim Basinger - extraordinar de frumoasă în rolul cumnatei văduve care practic îi cere mîna lui Eli -, dar e silită să petreacă atîta vreme în culise încît m-am întrebat de ce nu şi-a găsit acolo pe cineva cu care să se căsătorească şi să facă nişte copii, că timp avea. Pe ecran nu e decît Pacino.

Odată am citit un articol care începea aşa: "Tot ce face Pacino miroase a sex." Îmi amintesc că, deşi citeam asta la o vîrstă la care totul îmi mirosea a sex, prima mea impresie a fost că înţelesesem greşit şi că, de fapt, articolul era despre Warren Beatty. O bună parte din ce-a făcut Pacino pe ecran miroase a moarte şi miroase a Shakespeare. Michael Corleone era un Hamlet care se transforma într-un Macbeth care se transforma într-un Lear. Eli Wurman nu e un erou tragic (dacă există vreo cale de a scoate un erou tragic dintr-un publicitar, scenaristul Jon Robin Baitz şi regizorul Dan Algrant n-au găsit-o), dar mirosul m-a izbit aşa cum mă izbise la Insomnia. Văzîndu-l pe Pacino în aceste filme e ca şi cum ai asista la o demonstraţie a teoriei lui Harold Bloom că Shakespeare e în toţi şi-n toate, pentru că el le-a creat pe toate - nu numai că a anunţat tot ce s-a scris după el, ci a scris însăşi fiinţa omenească aşa cum o cunoaştem astăzi. Cum altfel se explică greutatea extraordinară pe care Pacino o aduce acestor roluri - o greutate mult mai mare decît păreau în stare să suporte?

Pacino, ca şi De Niro, a dat lovitura în cinema pe vremea cînd filmele americane erau mari. Între timp s-au micşorat, iar De Niro pare să le fi urmat exemplul. Pacino a avut ceasurile lui rele, dar încă mai încearcă: umple filme mici cu "dureri şi mii de lovituri fireşti căzute din strămoşi".



 Toate articolele despre People I know


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 "Cu cărţile pe masă", cu viaţa-n buzunar, Iulia Blaga
 Tragedia unui om ridicol, Alex. Leo Şerban
 People I Know (Cu cărţile pe masă), Distribuitor New Films International


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer