Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Zodiac

Zodia informaţiei - Zodiac


Andrei Gorzo

Dilema Veche, mai 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Noul film al lui David Fincher, Zodiac, începe ca un film obişnuit despre un ucigaş în serie. Într-o noapte de 4 Iulie, un bărbat şi o femeie sînt împuşcaţi în maşina lor, în zona golfului San Francisco. O lună mai tîrziu, trei ziare din San Francisco primesc aceeaşi scrisoare şi acelaşi mesaj codat de la un individ care se identifică drept autorul crimei şi care promite că va recidiva; intră în scenă doi poliţişti (Mark Ruffalo şi Anthony Edwards) şi un ziarist de investigaţii (Robert Downey Jr.) şi ancheta începe. Un alt cuplu este măcelărit - de data asta cu un cuţit şi la lumina zilei. Ancheta continuă. Scrisorile şi mesajele codate (cu ajutorul simbolurilor astrologice) continuă să sosească la redacţia ziarului San Francisco Chronicle; Zodiacul ameninţă că va ataca un autocar cu elevi. Un taximetrist e împuşcat şi ancheta continuă. Zodiacul îl sună pe procurorul general, mai întîi la el acasă şi apoi la o emisiune TV în direct, ca să-i explice că omoară ca să-şi calmeze durerile de cap, după care el sau un alt psihopat (n-am fost lăsaţi să-i vedem faţa) mai atacă o femeie, care reuşeşte să scape. După care nimic; crimele încetează, ca şi scrisorile. Numai ancheta merge înainte; adică nu progresează, dar continuă să producă, să prelucreze, să consume şi să dejecteze date, indicii, piste, suspecţi. Acţiunea se întinde de la sfîrşitul anilor '60 pînă la începutul anilor '90 şi, după un timp (după vreo 60 de minute din cele 160 ale filmului), începem să realizăm că nu va fi deloc un film obişnuit despre un ucigaş în serie. Adevăratul lui subiect e proliferarea monstruoasă a informaţiei: un sistem informaţional e consumat încet-încet de un fel de cancer şi îi consumă, la rîndul lui, pe jurnaliştii şi pe poliţiştii care l-au pus în funcţiune.

De ce e atît de destabilizant spectacolul ăsta? Pe de-o parte, pentru că toate thrillerurile (dacă nu chiar toate filmele), de la cel mai performant pînă la cel mai schilod, tind sau măcar visează să fie sisteme informaţionale sănătoase; a vedea cum informaţiile continuă să se multiplice anarhic, cînd ar fi timpul să conveargă cuminţi spre o concluzie, este destabilizant. Sau poate că ne atinge (nu neapărat în mod deliberat) nişte aprehensiuni mai profunde - în orice caz, profund moderne - privitoare la puterea informaţiei de a ne îngropa de vii. Indiferent de unde provine angoasa asta, e cu cîteva clase peste cea din Se7en (1995), celălalt film cu ucigaşi în serie realizat de David Fincher. (Dacă va avea aceeaşi priză la public, asta rămîne de văzut.) Se7en - fără îndoială un clasic - era senzaţionalist, ultraatmosferic, demonstrativ-frapant, forţat-important, un film care încerca să facă noir-ul mai negru ca niciodată, un grand guignol solemn care încerca să transceandă guignol-ul şi să rămînă pur şi simplu grand. Pe cînd aici, din momentul în care senzaţionalismul - concentrat în primele două crime - e îndepărtat din drum, lucrătura lui Fincher devine excepţional de curată: nu tu hei-rupism, nu tu psihologism, nu tu noirism (deşi nimeni nu filmează o descindere în casa unui suspect cu un ochi atît de fascinat ca al lui Fincher) - numai desfăşurarea neproductivă şi, de la un punct încolo, canceroasă, a procedurilor de investigaţie. Întrebarea iniţială, "Care e secretul Zodiacului?", se schimbă, pentru noi, în "Care dintre detectivi va rămîne în joc?". Un curent de compasiune (sentiment rar în lumea lui Fincher şi cu atît mai surprinzător într-un film atît de indiferent la psihologie) începe să adie peste eflorescenţa continuă de piste şi fundături. La un moment dat, poliţistul interpretat de Mark Ruffalo se întîlneşte, la un film, cu un gazetar interpretat de Jake Gyllenhaal. Filmul e Dirty Harry (1971), la finalul căruia un psihopat atacă un autocar cu elevi. "Deja au ajuns să facă filme despre el", observă poliţistul. Pare terminat, iar ancheta (ca şi filmul) pare gata să expire - obscur, antiapoteotic, nethrillereşte. Şi atunci se relansează: gazetarul, care, deşi complet absorbit de caz, pînă atunci a stat mai mult pe margine (e doar caricaturist la gazetă), iese în faţă şi ultimele 45 de minute de film, care urmăresc eforturile lui, sînt inexplicabil de exaltante. Spun "inexplicabil" deoarece, chiar dacă n-am ştiut de la început că misterul Zodiacului rămîne neelucidat şi în ziua de azi, pînă la momentul acela ne-am cam dat seama; deci nu e o surpriză (deşi e un şoc) atunci cînd îl vedem pe caricaturist, înnebunit de frustrare, aproape obligînd o martoră să rostească acel nume de suspect pe care vrea el să-l audă.

De unde, atunci, senzaţia aceea de exaltare cu care ne lasă căutările lui? Din faptul că acest film extraordinar nu ne împărtăşeşte un simplu caz poliţist, ci o obsesie (în cele din urmă, caricaturistul, Robert Graysmith, a scris două cărţi despre anchetă; ele au stat la baza scenariului lui James Vanderbilt), şi, pentru o obsesie, un happy ending nu înseamnă să se rezolve. Un happy ending înseamnă să nu moară.



 Toate articolele despre Zodiac


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 America's Most Wanted - Zodiac, Lucian Maier
 His Dark Materials: David Fincher's Zodiac, Andrei Creţulescu
 Se7en pentru sociologi - Zodiac, Alex. Leo Şerban
 Zodiac - de la Peter Jackson la Norman Bates, Mihnea Columbeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer