Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Cannes 2007

Canneseuforia Dreamin' - sau cum am devenit mesageria telefonică a lui Cristian Mungiu


Alex. Leo Şerban

Dilema Veche, iunie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
De fapt, totul a început cu o seară înainte. Eram cu Cristi Mungiu, cu Dan Burlac, Iulia Blaga, Tică Popescu, Magda Mihăilescu şi echipa de la Wild Bunch (distribuitorii filmului) pe terasa de la "La potinière du palais", un restaurant foarte căutat de vizavi de sala "Debussy", ca să sărbătorim premiul FIPRESCI pentru 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile şi un premiu al Educaţiei Naţionale (care - am aflat de la Dan - mai fusese obţinut de Marie Antoinette al Sofiei Coppola şi de Elephant al lui Gus Van Sant, de-o pildă...). Eram euforici şi uşor anxioşi, gîndindu-ne ce premiu urma să ia Cristi a doua zi (nu ne îndoiam nici o clipă că va lua ceva - dar ce?? Eu, cel puţin, nici nu îndrăzneam să mă gîndesc la Palme d'Or).

Atunci au început să zbîrnîie sms-urile: filmul lui Cristian Nemescu, California Dreamin' (nesfîrşit), tocmai primise Marele Premiu al secţiunii "Un certain regard"! Am lăsat baltă biftecul tartar şi m-am repezit peste drum, unde se terminase ceremonia din "Debussy", pentru a-i felicita pe cei din echipa lui Nemescu. Toţi aveau ochii roşii de plîns - pînă şi Armand Assante! Maria Dinulescu era atît de emoţionată încît plecase imediat. Premiul era pentru Nemescu, dar Nemescu nu mai era... Şi nici Andrei Toncu... Filmul nu era terminat - era "nesfîrşit", cum spune, foarte frumos, paranteza adăugată. Dar nu a fost un "premiu de compasiune", cum a zis un critic răutăcios (român, culmea), ci a fost, aşa cum a explicat Pascale Ferran, preşedinta juriului: hotărîseră să nu ia în calcul California Dreamin', dat fiind caracterul său de operă nedusă pînă la capăt, dar - la capătul proiecţiei - au fost cuceriţi de film. De forţa şi vivacitatea lui. De poveste, de actori. Imperfecţiunile (montajul neterminat etc.; filmul are 2 ore 35, Nemescu voia să-l aducă la numai 2) chiar n-au mai contat. Am aflat, apoi, că - deşi nu a văzut filmul şi, deci, nu a votat: tatăl său murise şi a trebuit să se întoarcă la Bucureşti -, celălalt Cristi (Puiu) vorbise cu foarte multă căldură despre Nemescu. Cred că era, într-adevăr, unic: amestecul acela de ciné-vérité aproape documentar şi imaginaţie ludică, ducînd la un soi de "neorealism magic", era numai al lui. Tudor Voican (scenaristul scurtelor şi - iată - al primului şi din păcate ultimului lungmetraj al lui Nemescu) va găsi cu greu un "înlocuitor"; pentru că, deşi o vorbă proastă spune că "nimeni nu e de neînlocuit", în artă nu e aşa... Nu e deloc aşa.

După "potinière", ne-am mutat pe terasa de la Grand Hotel, unde echipa lui California Dreamin' se adunase să sărbătorească premiul. A venit şi Maria Dinulescu (care este nu doar vedeta filmului, ci chiar actriţa lui principală, care - ca actriţă - face un rol chiar foarte bun: cel mai bun rol al său în cinema de pînă acum). Se pare că toate astea nu au contat, însă: nici Maria, nici Voican (venit din Canada), nici Liviu Mărghidan (directorul de imagine), nici Cătălin Cristuţiu (monteurul) nu fuseseră invitaţi de MediaPro Pictures (producătorii filmului), ci veniseră pe banii lor!

Jamie Elman - un tînăr actor canadian venit din televiziune şi stabilit în L.A., California; el este iubitul american al Mariei din film - era şi el la masă; cum eu stăteam între Dan Nuţu şi Răzvan Vasilescu (ca întotdeauna, excelent şi în filmul lui Nemescu), l-am chemat pe Jamie să i-l prezint lui Dan. Or, ce să-i spun despre Dan!? I-am zis, "He was the Romanian James Dean - only he's alive!" Ei da, de Dean auzise, de Dan nu...

Fine del primo tempo


Secondo tempo

Iarăşi în sala "Debussy". Cred că nici într-un an nu am avut chef să mă pun la smoking şi papion ca să urmăresc ceremonia decernării premiilor în sala "Lumière". Dacă nu eşti un snob irecuperabil care ţine să fie văzut, "Debussy"-ul (locul în care se strigă, în prima seară a competiţiei - imediat după genericul festivalului cu treptele urcînd din mare în azur -, "Raoul!"; tot în paranteză: nimeni nu ştie cine e "Raoul") e sala ideală: nu sînt decît criticii şi jurnaliştii acreditaţi, se stă lejer, cu picioarele pe scaunele din faţă, se poate rîde în voie de toate caraghioslîcurile de pe scena "Lumière" - şi, slavă Domnului, au fost suficiente motive de rîs şi anul acesta! Diane Kruger - metresa (că "maestră" nu pot să-i spun) de ceremonii - s-a bîlbîit nonstop, apariţia "uriaşei" Marina Hands la braţul micuţului regizor chinez care a fost preşedintele juriului de scurtmetraje (nu mă puneţi să-i caut numele exact, sînt convins că nu vă interesează!) a stîrnit o hilaritate de nestăvilit, şuviţa ca un semn de întrebare din creştetul capului lui Fatih Akin - la fel, Julian Schnabel (premiul de regie) a ţinut să se întindă pînă la cele "15 minute de celebritate", aşa că a tot tras (penibil!) de "timpul de antenă", Stephen Frears a avut cîteva mimici revelatoare etc., etc. Dar "momentul Alain Delon" - care a rugat să se aplaude în memoria lui Romy Schneider - a fost foarte frumos şi emoţionant.

Dar ce s-o mai întind, ca Schnabel!? Cel mai emoţionant a fost ştim noi care! Eu unul, mai prăpăstios din fire, cînd am văzut că se duce şi Marele Premiu al juriului (către un film japonez pe care nu l-am văzut decît pe jumătate, că la cealaltă am adormit), am amuţit... Să fie, oare, posibil să...? Nici nu îndrăzneam să "verbalizez". Anunţul l-am urmărit ca prin ceaţă, cu "blur" cum se zice în jargon: ştiţi momentele alea din filme (filmele foarte convenţionale, să ne-nţelegem!) cînd ecranul devine neclar, pentru că eroul sau eroina visează, sau îşi închipuie, sau îşi aduce aminte de ceva? Eh - ăla e "blur"-ul! Cînd a mai zis şi Mungiu că e "ca un basm", a fost ca atunci cînd o voce din off îţi spune că se întîmplă întocmai ceea ce tu vezi deja pe ecran. "Viaţa imită arta", asta o ştiam de la Wilde; "Viaţa bate filmul", asta o ştim de la televizor. Şi nici măcar nu e adevărat.

Imediat după anunţarea premiilor, a-nceput să-mi sune telefonul ceva de speriat. Iniţial am înţeles: eram întrebat eu ce cred despre premiul lui. Asta intră în job description. Am zis - deci - cui vroia să audă că este "un moment istoric blablabla" (chiar este, dar ironia postmodernă nu mă lasă să nu fac mişto!), dar că - dincolo de euforia acestui moment - cel mai important premiu la cel mai important festival de film din lume trebuie să fie un wake-up call (asta am zis-o chiar aşa, pe englezeşte, că era pentru BBC World Service) pentru "decidenţii" din cultură, care trebuie să realizeze - o dată pentru totdeauna, şi mai bine mai tîrziu decît niciodată - că Filmul Românesc face Brand de Ţară, şi ca atare trebuie considerat domeniu prioritar, şi că este aberant ca CNC-ul sau mai ştiu eu ce "for" să se laude cu nişte filme (Moartea domnului Lăzărescu, A fost sau n-a fost?, 432...) făcute în regim de gherilă!! OK, chestia cu "brandul de ţară" sună a limbă de lemn, dar chiar e pe bune: nu-mi dau seama ce ar putea "bate" Palme d'Or-ul ca "imagine a României", poate doar Nobelul pentru literatură - că sîntem un popor logocentric... (Iar Oscarul nu se pune pentru că, după părerea mea, un Oscar e sub un Palme d'Or: cu cît votează mai mulţi - şi mai mărunţi -, cu-atît premiul e mai dubios.).

După ce am reciclat de vreo 20 de ori acele cîteva idei pe care le am şi eu despre Filmul Românesc în general şi cel al lui Mungiu în special, am început să primesc telefoane - sau sms-uri - care erau, de fapt, pentru premiant! Mi se adresau felicitări de parcă aş fi jucat în film, aş fi scris scenariul şi aş fi regizat şi filmul!! Am primit mesaje din Anglia, Belgia, Germania, Italia şi - fireşte - Românica. O prietenă, profesoară de cinema la o universitate bruxelleză, m-a sunat să-mi spună că este cu "unul din fraţii Dardenne" (Luc) şi că se bucură amîndoi "enorm" de acest premiu (pour la petite histoire, Mungiu a fost descris de un cotidian francez drept "fiul Dardenne-ilor", deci se leagă). Nu vă mai înşir celelalte mesaje - nu de alta, dar sînt convins că ar ajunge, toate, pe blogul lui "Kiki", care postează conversaţiile, e-mail-urile, telefoanele şi sms-urile...

Apoi - mai ales după intervenţia în direct de pe Realitatea TV - am început să primesc telefoane în care eram rugat, cu cerul şi pămîntul, să "pun o vorbă bună" pe lîngă Mungiu să accepte interviuri - cu ziare, radiouri ş.a.m.d. M-am convins că devenisem mai mult decît o soţie (o soţie mai are, totuşi, şi altceva de făcut) sau decît o secretară (idem): devenisem mesageria telefonică a lui Cristian Mungiu, regizor român premiat la Cannes cu Palme d'Or! Or, cu Mungiu abia m-am intersectat - eu plecînd de la directul respectiv, el venind -, pasîndu-i mobilul meu ca să stabilească un interviu.

A doua zi dimineaţă (noroc că făcusem un interviu în seara dinainte, mi se propusese să "intru în direct" chiar în minutele în care ar fi trebuit să intru în tren!), mobilul a sunat încontinuu... "De ce nu l-ai închis?", m-au întrebat prietenii de la Paris - oameni cu simţ practic şi mult umor. Pentru că promisesem să intru în cîteva "directuri", le-am răspuns eu ruşinat. Numai că, în afară de "directuri", mai intram şi în tuneluri, aşa că a fost un coşmar. Şi totuşi - cum naiba să mă plîng!? Am multe păcate, dar măcar ipocrit nu sînt: cu ce gură plină i-am explicat vecinei de TGV, pe care-am asasinat-o cu telefoanele şi pe care am rugat-o să schimbăm locurile, ca să fiu "la culoar", că "Nous avons la Palme, desolé!"...? Cu ce mîndrie patriotică (nu sînt moldovean, da' orişicît!) am văzut poza cu Mungiu, "anturat" de Jane Fonda, Charlotte Rampling şi Alain Delon...? Sau aia din Libération, mare, pe prima pagină, cu titlul "Le génie des Carpathes"...? OK, sînt de acord, asta sună ca dracu' şi nu-i va aduce lui Mungiu mulţi friends... Dar măcar rimează cu "Epoca de aur", în care se petrece filmul său. Nu a sunat la Realitatea, să-l felicite, însuşi meşterul "Epocii de aur" - maestrul Nicolaescu în persoană?!

Nu e vis, e realitate.

Eu atît am avut să spun, acuma ies din emisie. Şi închid telefonul, pa!

(Cannes, 29 mai 2007)



 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2007
Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 10 ani după Palme d'Or - Ziua când am fost pe Everest, Mihai Brezeanu
 Dintr-un festival într-altul - Cannes 60 / Cluj 6, Alex. Leo Şerban
 Apel la memorie - Festivalul Cannes 2007, Magdalena Stanciu
 4 buni, 3 căpcăuni şi 2 bile - Cannes 07: Journal De Festival, Andrei Creţulescu
 De Cannes (Versiunea SMS) - Cannes 2007, Alex. Leo Şerban
 Toate articolele despre Festivalul de film Cannes 2007


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer