Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Occident

Un loc numit Dincolo - Occident


Andrei Gorzo

Dilema Veche, octombrie 2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Înaintea acestui debut în filmul de lungmetraj, Cristian Mungiu a absolvit Engleza, a predat, a lucrat ca jurnalist, a fost din nou student, la Facultatea de Film, căreia nu o dată i-a salvat onoarea cu scurtmetrajele sale, a fost asistentul lui Radu Mihăileanu... Era mai mult decît pregătit să realizeze Occident.

Filmul are siguranţă stilistică, personaje minunate, poveste (trei fire principale, care se întregesc reciproc, dar poveştile sînt mult mai multe) şi acea calitate, atît de puţin românească, de a nu vîrî degetul în ochiul spectatorului, de a nu privi de sus personajele, de a nu predica. E un film despre vraja lui "Dincolo", despre plecări şi despărţiri, dar nu veţi găsi nici urmă de gesticulaţie cabotină, de disperare jucată, de condamnare sau condescendenţă. E o comedie (românească!), printre personajele principale se află un poliţist (român!) şi (imaginaţi-vă, dacă puteţi) filmului nici nu-i trece prin cap să facă băşcălie ieftină pe seama poliţiştilor. E o dovadă de respect, din partea regizorului-scenarist, pentru publicul său, un semn de încredere că atîţia ani de Vacanţa mare n-au reuşit să ne tîmpească de tot.

Occident este filmul unui om care iubeşte oamenii şi obiectele - bric-a-brac-ul în care trăim. (De aceea, recitind interviul acordat Svetlanei Cârstean, în Observator cultural, m-a mirat puţin faptul că, printre regizorii foarte diferiţi care îi plac lui Mungiu, n-am găsit şi numele lui Jean Renoir.). Uitaţi-vă la colonelul de poliţie (Dorel Vişan), cu mîndria sa profesională, cu sentimentalismul său, cu platitudinile sale ("Băutura asta!", "Toţi se duc, mamaie, ce să-i faci!") servite fără agresivitate (nu e un infatuat; ştie că face parte din puzderia de non-eroi care au stat mereu la locul lor şi au scos de-acolo ce se putea, pentru ei şi familiile lor), cu adulterul său discret şi kitschul său: cînd peţitorul italian, găsit prin agenţie, vine după fiica lui, casa e împodobită cu ajutorul subalternilor (folosiţi pe post de hamali şi sentinele) şi conform unei idei foarte precise despre ce i-ar plăcea italianului să găsească în casa socrilor - pizza, spaghete, O sole mio, o Venus din Milo cu un ceas în burtă, portrete de daci şi de romani... Vişan respectă limitele personajului. Nu foloseşte nici un truc ca să se distanţeze de el, nu îngroaşă nimic, nu lasă nici o trăsătură caraghioasă să ne bareze drumul spre umanitatea colonelului. Îşi pune propria corpolenţă la dispoziţia personajului, aşa cum îi oferi cuiva o casă încăpătoare. E un rol mare. Uitaţi-vă şi la tînărul Luci (Alexandru Papadopol), umblînd deghizat în sticlă de Ursus, ca să facă un ban (la un moment dat, sticla de Ursus se întîlneşte cu un mobil roz, de la Germanos, şi îl roagă să-i împrumute puţin telefonul), sau strîngîndu-şi trist lumînărelele şi balonaşele, recuzita unei declaraţii de dragoste nereuşite, sau luminîndu-se la amintirea unui cîntec pionieresc. Recitindu-mi notiţele luate în sala de cinema, am dat peste propoziţia: "Îl cunosc pe băiatul ăsta.", pe care am subliniat-o insistent, pe parcursul filmului, înainte de a trage concluzia: "Sînt chiar eu!" După Marfa şi banii şi Occident, Papadopol ar putea să devină figura emblematică a generaţiei care şi-a dat jos cravata roşie cu tricolor şi, fără să înţeleagă prea bine ce se întîmplă, a păşit în tranziţie. (Prin asta n-am vrut să spun că el face acelaşi rol în ambele filme: sînt două roluri pe cît de bune, pe atît de diferite.)

Mungiu a avut inspiraţia de a dezgropa cîntecul Noi, în anul 2000 ("...Cînd nu vom mai fi copii, / Vom face ce-am visat cîndva..."). Şi juxtapunerea dintre cîntecul acela, cu optimismul lui fals, cu hidoasa lui voioşie "la comandă", şi imaginile "pe bune" din anul 2000 - Ursus şi Germanos, să te măriţi cu un străin, să pleci Dincolo şi să mănînci în fiecare zi la McDonald's - juxtapunerea asta te face praf. Spre deosebire de Marfa şi banii, filmul nu deschide noi drumuri. Ca divertisment, nu are (dar nici nu aspiră la) eficienţa sclipitoare a unui film ca Filantropica. Are calităţile lui, poate chiar mai importante.

În felul lui lipsit de emfază, este o afirmaţie în favoarea vieţii - oricum am alege (sau am fi obligaţi) să ne-o trăim. N-am ales să ne facem pionieri. Nu-i vina noastră că un cîntec stupid ca Am cravata mea ne aduce lacrimi în ochi. Nu sîntem nici de lăudat, nici de condamnat, dacă plecăm de-aici, sau dacă rămînem, sau dacă ne întoarcem după ce-am plecat. Sînt, pur şi simplu, lucruri pe care oamenii le fac, pentru că asta pare ideea cea mai bună, sau pentru că mai mult de-atît nu pot face. Ca despărţirea celor doi copii, a căror relaţie părea să se rezume la scuipături, şi dintre care unul - cel care pleacă dincolo - se întoarce la prietenul lui, ca să-l scuipe pentru ultima oară.



 Toate articolele despre Occident


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 10 ani cu filmul românesc. Episodul 2 - Anul 2002, Iulia Blaga
 Un film savuros - Occident, Călin Stănculescu
 Cannes 5: Ziua românilor (prezenţi la Cannes!) - Occident, Alex. Leo Şerban
 Un road-movie imobil - Occident, Alex. Leo Şerban
 A fi sau a nu fi emigrant - Occident, Ada Roseti
 Toate articolele despre Occident


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer