Beethoven - modificarea ierarhiei artelor

Cine altul decât Titanul de la Bonn, al cărui aforism sonor a devenit astăzi imnul Europei - Ludwig van Beethoven - a reuşit acest miracol? Şi nu doar generaţia Bettinei Brentano, admiratoarea lui Goethe, a intuit această trecere de la un limbaj artistic generat de cuvânt, către cel avantajos substanţializat prin sunetele muzicale ("Beethoven m-a făcut să uit lumea întreagă"). Nici o statistică a afectelor nu va putea releva nevoia contemporaneităţii de adâncimea substraturilor filosofice ale muzicii, de forţa expresiei acesteia - idealuri, victorii, înfrângeri, îndoieli, certitudini - de tot ceea ce fiinţa înseamnă ca univers etic, individual şi social.

Dintre cele 135 de opusuri beethoveniene, două au putut fi reascultate la Ateneul Român în concertul simfonic al Filarmonicii "George Enescu", în data de 24 mai 2007: Concertul nr. 5 pentru pian şi orchestră, în mi bemol major, op. 73 "Imperialul" şi Simfonia nr. 3, în mi bemol major, op. 55, "Eroica".

În interpretarea pianistului şi profesorului universitar Sandu Sandrin răzbate eleganţa proporţiilor, pregnanţa temelor şi grandoarea emoţională a acestei ultime lucrări concertante ale lui Beethoven (1809). Solistul a intuit tocmai acea îndrăzneală ce depăşea conceptul oricărui debut al vreunui concert creat până atunci - stilul improvizatoric al introducerii, asemenea unei cadenţe încredinţate pianului -, cu o strălucire ce prefigurează caracterul energic al întregului Allegro. Printr-o tehnică pianistică de mare acurateţe, Sandu Sandrin a surprins sentimentul eroic, de impresionantă luminozitate, cel ce creează marea unitate a lucrării şi captează orice val de lirism. Cu deosebită subtilitate şi inteligenţă muzicală, artistul a dezvăluit preschimbarea caracterului stins a celei de-a doua idei muzicale a formei de sonată, către viguroasele trăsături ale unui adevărat marş triumfal. În Adagio un poco mosso, s-au regăsit splendoarea poetică şi înălţarea până la religiozitate a unui lied. Experienţa concertistică a solistului s-a făcut simţită şi prin naturala, dar pretenţioasa agogică a punţii ce face trecerea către finalul Allegro molto. Înfiriparea temei refrenului în rondo se face treptat, printr-un arpegiu şovăitor, ce afirmă cu forţă în fortissimo monumentalitatea, prin scriitura pianistică de bravură. Momentele cu nuanţe de umor au fost măiestrit alternate cu cele dansante (legănare de vals), iar finalul concertului a permis etalarea avântului romantic al solistului, în vijelioasa "alergare" în unison, pe toată claviatura pianului, într-un pasaj de mare virtuozitate instrumentală.

Simfonia a nr. 3 Eroica, compusă în 1803, ca şi opera Fidelio, Missa solemnis şi Simfonia a IX-a, sunt pătrunse de năzuinţa spre libertate şi binele omenirii. Dirijorul elveţian Emmanuel Siffert, împreună cu orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu, au redat convingător forţa dramatică a opusului beethovenian, în legătură cu care compozitorul însuşi spunea: "vreau să o apuc pe altă cale". Simfonia nu mai începe cu obişnuita introducere, ci debutează abrupt, cu tema principală, în urma celor două acorduri de tonică. Dirijorul a reuşit să realizeze cu multă ştiinţă şi artă muzicală acea simplitate melodică, precum şi schimbările de timbru pe care această melodie le suferă în trecerea de la corzile grave la viori şi apoi la trompete şi corni. Frumuseţea combinaţiilor coloristice ale flautului, oboiului, clarinetului şi viorilor se face auzită în expunerea temei secunde a primei părţi, acolo unde meditaţia şi rugăciunea se fac simţite. Amploarea acestei părţi este dată şi de prezenţa unei a treia idei muzicale în secţiunea dezvoltătoare, cea care întruchipează valuri de înaintări, întretăiate de momente de prăbuşire, până la pierderea totală a suflului. Emmanuel Siffert a optat, în partea a doua a simfoniei, pentru un tempo bine gândit, adecvat atmosferei apăsătoare din Marcia funebre. Tonalitatea do minor aleasă de Beethoven pentru acest marş funebru va deschide drumul multor lucrări din literatura muzicii (Chopin, Schubert, Schumann, Brahms, Wagner, Bruckner, Mahler şi alţii).

În partea a treia, Scherzo, Allegro vivace, revine pulsul activ din prima mişcare a simfoniei, ritmica nestăvilită fiind potolită de sonorităţile cornilor. Se aud şi ecouri de fanfară în partea mediană. Finalul, Allegro molto, alcătuit dintr-un şir de variaţiuni, trecând de la linia simplă a acompaniamentului din bas la melodia propriu-zisă a dansului. Ansamblul orchestral a surprins prin gradările dinamice realizate în amplificările sonore ce conduceau către monumentalul final al simfoniei.

Într-o lume sonoră cotidiană dizarmonică, sala de concert reprezintă locul de captare şi de reîmprospătare a echilibrului sufletesc, mult tulburat, incinta unde aroma tămâii transgresează în muzica sferelor.